Articol scris de Eugenia Pasăre | IMPULS, nr.2

adolescentIdeea de a prezenta câteva sentimente şi păreri privind problemele adolescenţilor, mi-a venit citind în numărul anterior al revistei, afirmaţia unei eleve din şcoala noastră: „adolescenţa este vârsta întrebărilor, a îndoielilor…, în zilele noastre este din ce în ce mai greu să fii adolescent”, cuvinte spuse cu deschidere dar şi cu aşteptări pentru multe răspunsuri. Cine poate oferi adolescenţilor acestea? Familia dar şi dirigintele persoana în care adolescentul are încredere, care oferă o oază de căldură sufletească şi un plus de înţelegere.

În condiţii de insuficientă maturitate psihică, bogăţia vieţii afective a adolescentului rămâne o realitate. La această discrepanţă se adaugă însă, intensificarea activităţii de introspecţie la adolescent, pentru că acum Eul se descoperă din interior. Într-un asemenea context, de forţe şi tendinţe contradictorii, orientarea adolescentului în zona propriilor trăiri, în găsirea unor exteriorizări satisfăcătoare, este dificilă şi are nevoie de „cineva de încredere”, căruia să-i destăinuie frământările, cu care să-şi confrunte, în siguranţă şi înţelegere, soluţiile. Când dirigintele reuşeşte să fie acest „cineva”, multe conduite neconformiste ale adolescentului sunt evitate.

Responsabilitatea celui care lucrează cu adolescenţii este cu atât mai mare cu cât adolescenţa reprezintă un important pas al dezvoltării fiinţei umane-poate cel mai important din punct de vedere fizic, biologic, psihic şi intelectual.  Dimensiunea socială a personalităţii adolescentului suportă şi ea modificări, pentru că acum se formează orizontul social ce începe cu formarea conştiinţei de sine.

În prejudecăţile unor colegi diriginţi este controversata „criză” a adolescenţei şi „inevitabilitatea” ei. Referitor la  „criza adolescenţei”, unii psihologi consideră că această „concepţie dramatică” despre adolescenţă datează din perioada romantismului, vorbindu-se de „mişcări contestatoare” ale tineretului, consemnate pe străvechi papirusuri, din care s-a aflat că şi cu milenii în urmă părinţii se plângeau de indisciplina copiilor. Referitor la cauzele acestei stări de criză, s-au considerat a fi de natură organică, fiziologică, iar în complexul de cauze de natură biologică, maturizarea sexuală ocupă locul central, acesta determinând stări psihologice profunde, cum sunt: sentimentul de culpabilitate, inferioritate sau chiar frustrare, care-l pot dezechilibra pe adolescent. Printr-o educaţie corespunzătoare şi o adaptare treptată la noile situaţii, toate aceste aspecte negative pot fi evitate. Şansele sunt cu atât mai mari, cu cât se va acorda atenţia necesară fiziologiei sistemului endocrin şi nervos, schimbările importante petrecându-se aici, cele sexuale fiind numai reflexele lor.  Forma violentă a manifestărilor va fi cu atât mai uşor percepută, cu cât adaptarea adolescentului, la noile situaţii, se va produce progresiv, printr-o acţiune educativă exercitată de toţi factorii responsabili: părinţi, medici, profesori, diriginţi, preoţi, mass-media.

Parte integrantă a „crizei”, problema raporturilor dintre adolescenţi şi adulţi, dobândeşte noi dimensiuni în prezent. Revolta adolescentului împotriva familiei, apreciată prin manifestări violente, ajungând chiar la „instinctul migrator”, concretizat prin fuga de acasă, este un aspect al detaşării de cei adulţi, pe care adolescenţii îi resping. Acest fenomen a determinat a considera adolescenţa drept” vârsta recalcitranţei” sau „epoca negaţiei”.  Pe scurt, adeziunea adolescenţilor la viaţa de grup afectează direct raporturile cu adulţii, dar nu în mod negativ. Aspectele negative sunt urmarea greşelilor educatorilor.

Un aspect esenţial în domeniul educaţiei îl reprezintă latura afectivă a relaţiei adult-adolescent. Unii pedagogi explică erorile pe care le săvârşesc unii educatori  în activitatea didactică şi de consiliere prin lipsa de afectivitate care generează o adevărată incapacitate de a desfăşura activităţi corespunzătoare. Dacă această incapacitate îi priveşte pe părinţi, dirigintele se impune a fi mediatorul ce explică părinţilor situaţia, pentru a fi depăşită. Atât lipsa cât şi excesul de afectivitate, pot fi surse de erori.  În relaţia dirigintelui cu adolescenţii acesta trebuie să ştie că în viaţa spirituală a adolescenţilor stările legate de apariţia primei iubiri sunt noi şi îi pot dezechilibra. Este de datoria educatorilor să explice că rolul acestei situaţii în viaţa tinerilor depinde (adesea în măsură hotărâtoare) de fondul moral pe care apar aceste stări.

Se pare că în concepţia unor educatori este prezentă lipsa de încredere în capacitatea tinerei generaţii de autoconducere, ceea ce generează deseori atitudini rigide şi exagerat autoritare, de tutelare. Cu alte cuvinte, există educatori care-şi „sufocă” elevii dându-le în permanenţă soluţii, transformându-i în simplii executanţi, sau alţii care, dimpotrivă, îi lasă fără îndrumarea necesară, ca să nu le „înăbuşe” personalitatea. Ambele soluţii aparţin comodităţii. Desigur, e mult mai greu să le stimulezi iniţiativa, să creezi ocazii în care elevii să şi-o manifeste şi apoi să ştii să te retragi, să-i urmăreşti de la distanţă  gata oricând să intervii, atunci când e nevoie. Ce pot face, în această situaţie educatorii?  Pe de o parte, să satisfacă setea crescută a adolescenţilor  de responsabilităţi şi autonomie; pe de altă parte, să-i ajute să exercite aceste responsabilităţi şi autonomia, însoţindu-i, sprijinindu-i să depăşească dificultăţile, mai ales din punct de vedere moral. În acest sens o adevărată „şcoală” a exercitării autonomiei şi a responsabilităţilor o constituie modul de organizare şi desfăşurare a activităţii clasei, în şcoală şi în afara de şcoală.

Instrumentul de lucru al dirigintelui pentru cunoaşterea elevilor săi este fişa psihopedagogică. Cum cunoaşterea este un proces ce durează pe toată perioada şcolarizării, dinamica dezvoltării personalităţii elevului trebuie să se reflecte cât mai bine , în conţinutul fişei, acesta oferind datele necesare privind orientarea şcolară şi profesională.

După Aristotel, adolescentul se caracterizează prin „neastâmpăr, înflăcărare, neliniştea dorinţelor, este mânios, preferă onorurile şi izbânda banului. Afectiv, trece peste hotarele obişnuite ”. Aceste trăsături din antichitate, se pot atribui şi tânărului mileniului III, pentru că adolescenţa implică cele mai intense trăiri ale vieţii. Referitor la aceasta, o descriere cu eleganţă şi profunzime a realizat-o marele G. Enescu: „Tinereţea nu este o perioadă a vieţii. Ea este o stare a spiritului, un efect al voinţei, o calitate a imaginaţiei, o intensitate emotivă, o victorie a curajului asupra timidităţii, a gustului de avânt asupra dorinţei de confort. Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul…”

De ce m-am gândit să scriu despre dirigenţie? Pentru că este o sarcină importantă, de onoare, frumoasă dar şi deosebit de grea. O asemănăm cu un drum sinuos, cu urcuşuri şi coborâşuri, presărat cu satisfacţii şi multe îndoieli; cu greutăţi şi victorii sau, altfel spus, cu frumuseţile şi zilele ei de sărbătoare. Munca educativă cere o autentică simţire a tuturor problemelor pe care le pune; cere de asemenea, dăruire, tact şi multă delicateţe. Există şi un paradox: cu cât experienţa pedagogului creşte, cu atât creşte şi distanţa dintre vârsta lui şi vârsta celor pe care îi educă. Soluţia? Contactul permanent cu generaţia tânără trebuie să-l facă să-şi păstreze tinereţea sufletească, amintirea vie a propriei sale tinereţi. El trebuie să aibă o mare fineţe spirituală, să fie capabil a intui sufletul tânăr, să ştie ce se petrece dincolo de zidul aparent de netrecut al adolescenţei. Pentru deschiderea tuturor porţilor, soluţia este: simpatia, afecţiunea, tandreţea; cărora nici un adolescent nu le rezistă.