[sursa] Oamenii înzestraţi de Dumnezeu cu har emană o energie aparte care răscoleşte. Un om de o mare discreţie, din categoria celor puţini. Ştefan Câlţia înseamnă substanţă, educaţie, credinţă şi idee românească pură.

În aprecierile internaţionale, pictorul Ştefan Câlţia este aşezat alături de Brâncuşi, cot la cot cu geniul lui. E însă modest. „Sunt doar un meseriaş, un meşteşugar bun. Fiecăruia dintre noi ni se dă o bucăţică de pământ pe care trebuie să o lucrăm. Tot ce mi s-a întâmplat a fost firesc. Aparţin unei lumi, unei profesiuni, în care există nevoia de a reconstrui aceste lucruri pentru cei din jur. De a le povesti. Nu mă aştept ca noi să fim marea cultură. Dar să fim. Nu tot timpul să fie ca un geamăt, un început. Singurii de care nu trebuie să ne ocupăm sunt geniile. Dacă o ţară are mulţi pictori meseriaşi, are şansa să apară şi un geniu.”

La doi ani s-a mutat cu părinţii în Făgăraş, în acest tărâm de care nu s-a desprins nici măcar o secundă. E acel trecut care l-a făcut să înţeleagă mai bine viitorul, să trăiască prezentul. Un trecut care îl leagă, în tot ceea ce face, de tradiţie. „Un om care nu are rânduieli şi reguli e un om la îndemâna celorlalţi. Un neputincios.”, avea să spună pictorul privind înspre România de azi. Nu ar pleca nici în ruptul capului de aici, din locul ăsta sfânt unde omul are o legătură specială cu Dumnezeu, cu semnul crucii. E conştient însă că, odată cu venirea cumunismului, ne-am pierdut firescul.

Jurnalul Naţional: În anii ‘50, în Făgăraş, în fiecare familie exista cineva care era la puşcărie, ori în munţi. Vă simţeaţi implicat în această dramă. Mergeaţi cu tatăl dumneavoastră prin pădure şi le lăsaţi de mâncare tinerilor partizani.
Ştefan Câlţia: În familia mea întotdeauna lucrurile au fost discutate deschis. Nu ştiu pe cineva din copilăria mea care să fi crezut în această nouă lume care s-a aşezat peste noi. Era o lume pe care am fost siliţi să o trăim şi împotriva căreia eram cu toţii, indiferent dacă făceam ceva sau nu. Poate şi din cauza aceasta, asupra acelei regiuni s-a abătut o prigoană extraordinar de mare.
Se ştie puţin despre lucrurile acestea şi la fel de puţin se şi vorbeşte. Până acum câţiva ani a existat un Institut pentru studierea crimelor comunismului, al cărui colectiv de tineri, prin cercetările lor de un înalt profesionalism au dezvăluit câteva file ale acelor vremuri.

Într-un fel, am fost întotdeauna implicat în viaţa socială. Printre altele, sunt membru într-o fundaţie, Negru Vodă, la Făgăraş, unde încercăm să readucem într-un circuit castelul Făgăraşului. Aici dorim să facem, pe lângă altele, şi un muzeu al calvarului comunist în Ţara Făgăraşului. Fundaţia împreună cu Institutul pentru studierea crimelor comunismului a organizat o şcoală de vară pentru elevi. Le dădeam nişte teme legate de această chestiune, a comunismului. Ce ştiu ei despre comunism, ce cred că a fost. Copiii care scriau cele mai frumoase eseuri erau invitaţi în Ţara Făgăraşului şi făceam împreună călătorii de studiu. Una din călătorii era pe munţi, prin locurile pe unde au stat partizanii. Alta era la Sămbăta de Jos, unde elevii se întâlneau cu bătrânii din sate care le povesteau despre acea perioadă. Veneau în sat la mine dimineaţa şi îi ţineam până seara, umblam pe dealuri şi le vorbeam despre colectivizare sau luam câte o fotografie şi încercam să o descifrăm împreună, să înţelegm ce-a însemnat un sat. Toate acestea erau realizate cu intenţia că aceşti copii să cunoască o realitate vie. Acum pare că nu mai interesează această perioadă, de altfel prea puţin cercetată.

Drama acestor locuri apare inclusiv în pictura dumneavoastră. Imaginea satului care pluteşte, casele care sunt parca închise sau deschise. Toate vorbesc despre această durere.
A fost o perioadă când în lucrările mele aceste lucruri erau mai pregnant prezentate. Locuiam în Făgăraş. Se întâmpla probabil prin ’53 când, în tot oraşul a descins securitatea. Au luat oameni diferiţi şi i-au dus la securitate. În acea noapte a fost ridicat şi tata. Au fost duşi la Securitate şi ameninţaţi că vor fi închisi dacă nu vor spune cu cine se întâlnesc şi ce vorbesc. În felul acesta oamenii nu s-au mai întâlnit, prietenii între ei nu au mai vorbit o bună vreme.

A fost un mod subtil de a degrada o societate, în fond.
A fost unul dintre cele mai abile lucruri care s-au petrecut atunci, pe lângă bătăi, torturi şi toate celelalte orori. E un exemplu de cum poţi să aduci, încet-încet, oamenii în situaţia de a se autoizola, cum îi degradezi.
Vă mai dau un exemplu. Se anunţau că se aduc ghete în oraş. Lumea s-a aşezat la coadă. Stăteau şi cu copiii după ei. Seara magazinul s-a închis. Ghetele veneau a doua zi, însă oamenii nu ştiau ce să facă, să plece sau să mai stea. Pierdeau rândul. Între timp, vine un miliţian care ne spune că nu avem voie să stăm în grupuri mari pe stradă. Nu ştiu cui i-a venit ideea să ne plimbăm până dimineaţă, în promenadă, în jurul cetăţii, cu gândul de a ne păstra rândul. Oraşul era ca o închisoare, de fapt.
Acum, făcând cercetări, constat că a fost cea mai îngrozitoare închisoare din ţara asta. Dacă la Sighet au murit 65 de oameni, în Făgăraş au fost omorâţi 165. Aici a fost închisoarea serviciilor secrete, a poliţiei şi a jandarmeriei.

Aveaţi 12 ani şi soiul asta de revoltă încolţea în dumneavoastră. Nu vă era teamă de Securitate?
Am învăţat atunci că nu trebuie să spui lucruri în afara casei. Am învăţat să vorbim într-un anumit fel. În toată povestea asta, cum să nu ştii nişte lucruriĂ Să luăm povestea unchiului meu.

Unchiul reîntors din America. Cel care, ca toţi ceilalţi din jur, a fost nevoit să renunţe la tot, atunci când a venit colectivizarea?
Povestea lui e frumoasă. La 18 ani se hotărâse că ar trebui să-şi cumpere nişte unelte ca să poată lucra pământul. Păi unde să faci bani? În America. Familia vinde nişte oi şi tânărul pleacă înspre Hamburg. Banii îi ajung până la Budapesta, după care începe să muncească, până ajunge la Hambrug. Topit, obosit, pierdut, nu mai ştia nimic. Se aşează în iarbă, lângă un pom. Lângă el se jucau nişte fetiţe. Stând aşa, rămâne trăznit. Fetiţele vorbeau româneşte. Le întreabă ale cui sunt. „Ale lui Goldenberg”, îi răspund. „Păi nu mă duceţi la tatăl vostru?” Şi îl duc la acest om, un evreu plecat din Moldova. Îl ia la el iar, după un an jumate de lucru nu mai vroia să-i dea drumul, vroia să-l căsătoarească cu nepoata lui. Cu puţinii bani pe care îi strânge pleacă în America. Îl intreb: „Unchiule, dar cum a fost când ai văzut oceanul?” „Dar cine o văzut oceanul? Eu am stat jos acolo, am băgat cărbuni. Pe cărbuni am dormit. Mi-au dat de mâncare ca să bag cărbuni şi m-au dus în America. Drumul nu m-a costat nimic”. „După aia am ieşit în New York”, zice el. „Şi ce ai făcut?” „Aveam o adresă. Am tot arătat biletul până am ajuns la omul meu, un om din satul vecin”.
În timp, unchiul ajunge şef peste 100 de români, în America. Zidari, dulgheri, lucrători. Construiau oraşe acolo. La un moment dat, lasă deoparte povestea asta şi intră muncitor la Ford, unde învaţă mecanica. După 10 ani de stat în Statele Unite se întoarce acasă cu gândul să-şi ia o nevastă. Fata pe care o alege însă îi spune că se mărită cu el, dar nu pleacă din satul ei, în America. Zice: „Bine, dar mă aştepţi doi ani?”; „Te aştept doi ani.” Şi se întoarce. Nu ştia englezeşte decât „bună ziua” şi „Doamne ajută”. Nu avea nevoie pentru ca şefii lui, tot români, îi aduceau valiza cu bani, iar el îşi plătea cei 100 de oameni şi asta era tot.
După 12 ani de stat în America, se întoarce în sat. Era sâmbătă după-amiază, lumea şedea pe laiţă. Ajunge, o ia pe mama Dochia în braţe şi intră cu ea în curte. Toţi rămân acolo pe bancă, muţi: „ăsta nu o zis chiar nimic? Ăsta nu mai ştie româneşte!”. După un sfert de oră, apare îmbrăcat într-o cămaşă albă, în hainele lui de ţăran. Şi vine înspre bancă şi spune: „No, acum faceţi-mi şi mie loc ca sunt şi eu lejer!”
După o săptămână, se duce în Făgăraş la un amic de-al lui, sas, care avea un mic atelier de reparat maşini sub firma Ford. Îi zice că vrea să-şi cumpere nişte unelte din Viena, că banii îi are deja depuşi la o bancă vieneză. ăla îi dă două cataloage şi calculează până la ultimul bănuţ ce să cumpere. Două maşini de treierat, un tractor, toate unelete şi sculele de mecanică, de tâmplărie. Astfel, unchiul meu în sat, împreună cu alţi câţiva, pe ce punea mâna, creştea. A făcut poduri, drumuri. Avea cunoştinţe. Era priceput. Se întâmpla până la venirea ruşilor.

Iar când au venit ruşii, totul s-a destrămat.
Când a venit comunismul l-au obligat să intre la CAP şi, după ce a intrat la CAP, l-au dat afară. I-au dat însă tractorul şi batozele, dar nu avea voie niciodată să treiere în satul lui pentru că are neamuri şi o să fure din grau. Şi atunci era obligat să meargă pe Ardeal undeva să treiere. Într-o noapte a apărut cărând în spate, tocmai de acolo, o piesă de la batoză, se cheam tobă.  Un fel de cilindru de fier care are vreo 60 de kg. A cărat-o 18 km în spate ca să ajungă cu ea în oras. Ce se întâmplase în ziua aia, de sâmbătă?  Venise un tovarăş de la partid care i-a spus: „Acum eu bag snopii”- şi s-a urcat sus pe batoză şi i-a băgat o rangă de fier. Batoza s-a oprit. Iar ăla i-a spus: „Eşti sabotor. Dacă până mâine dimineaţă nu începi să treieri, canalul te mănâncă!”

Astfel au început ţăranii să-şi urască pământul şi vita din bătătură.

Povestea cu pământul a fost foarte simplă. De fapt, e un experiment pe care l-au făcut ruşii în Ucraina- cotele. Totdeauna cota era mult mai mare decât puteai tu să produci. Ţăranul român avea o anumită responsabilitate. Nu-şi putea închipui că poţi trăi fără să-ţi plăteşti dările la stat. Ei au mizat pe acest comportament al lui. „Dacă plătesc, scap!”. Cotele creşteau an de an. Îşi dădeau seama că nu mai pot face faţă cu ce au. Au început astfel să vândă de prin casă. Descoperă ei că primesc o cotă în raport cu suprafaţa de pământ pe care o aveau. Simt pământul ca o povară, vor să scape de el.  Dintr-o dată îşi dau seama că fii lor nu mai au ce caută în sat şi îi trimit la oraş, în fabrici. Combinatele încep să creasca. Îi alungă din sat şi-i bagă în blocuri. Ei devin din ce în ce mai dornici de a nu avea nimic, pentru că din orice aveai, trebuia să dai la stat mai mult. Dacă îţi făta vaca un viţel era o nenorocire. Tu nu aveai voie să tai viţelul ăla. Trebuia să-l vinzi la stat numai când ajungea la o anumită greutate. Statul ţi-l cumpăra cu mai nimic. Înainte, dacă ţăranul vedea că o vită şchioapătă, era o dramă. Acum, când făta vaca îi punea mâna viţelului în nas, ca să nu poată răsufla. Spunea că s-a născut mort. Păi când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci vitelul, s-a terminat!