Religia constituie o parte integrantă şi definitorie a culturii europene. Fără cunoștințele oferite de aceasta nu putem înțelege istoria şi cultura acestui continent şi nu putem prețui catedralele, mănăstirile, bisericile, operele de artă vizuală, in majoritatea lor inspirate de credința religioasă. Nu putem mutila sufletul Europei ignorând capodoperele din arhitectură, pictură, sculptură, literatură sau muzică, pentru a susține o pretinsă emancipare bazată pe vidul spiritual al secularizării, înlocuind valorile constant ale religiei cu modele efemere ale umanismului autosuficient și antireligios. Aceasta explică de ce în cele mai multe ţări europene religia se predă în cadrul sistemului de învățământ public, având un rol recunoscut şi apreciat în societate, cu implicații profunde în dezvoltarea socio-culturală.

Predarea religiei în şcoală are conotații educaționale profunde. Astfel, reintroducerea religiei în şcoala publică imediat după căderea comunismului nu a fost un gest de simplă concesie faţă de cerințele cultelor religioase, ci recunoașterea necesității asanării morale şi valorice a unei societăți profund marcate de experiența deceniilor ateismului comunist.

Religia a avut întotdeauna, în cadrul sistemului public de învățământ, un rol important în procesul de formare a competenţelor şi atitudinilor moral-sociale. Așa cum geografia oferă cunoașterea configurației spațiale a pământului, esențiale pentru cunoașterea naturii, ai planetei, iar istoria oferă cunoașterea succesiunii temporale a generațiilor umane, religia oferă perspectiva comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu şi oameni, între Creator şi creaturi, între persoane şi între popoare. Prin urmare, educația religioasă nu poate lipsi din programul nici unei şcoli. Intrarea în secolul XX a fost dominată de un scepticism generalizat în ceea ce privea atât rolul cât şi viitorul religiei în societatea modernă. A fost perioada în care gândirea occidental-europeană ducea la extrem consecinţele pozitivismului epistemologic exacerbat, profeţii suspiciunii” anunţând cu multă emfază caracterul retrograd, inutilitatea şi iminenta dispariţie a religiei. Puternic influenţat de teologia antropologică a lui L. Feuerbach (1841), Marx a fost primul teoretician social care a văzut în religie unul din factorii principali ce se opuneau progresului şi schimbării sociale. Religia este opiumul popoarelor”, este doar soarele iluzoriu care se roteşte în jurul omului atâta timp cât omul nu se roteşte în jurul său”, opina Marx în 1844. Din perspectiva sa, societatea viitorului, în care diferenţele de clasă vor fi eliminate şi care va da naştere Omului nou, va fi una în care religia va fi o chestiune de istorie. Mergând mai departe în aceeaşi direcţie, Nietzsche anunţa în 1885 prin intermediul nebunului din Aşa grăit-a Zarathustra moartea lui Dumnezeu şi naşterea lui der Übermensh, pentru ca nu cu mult mai târziu Freud să pretindă a da loviturile finale religiei şi omului religios. Viitorul unei Iluzii (1927), lucrarea în care Freud glosează nemijlocit pe tema rolului şi al viitorului religiei, se încheia pe un ton cinic, cu pretenţii programatice de acţiune, ce se doreau a rezolva în mod irevocabil această maladie” a societăţii moderne.

Religia ar fi acea nevroză obsesională a umanităţii care, ca şi cea a copilului, îşi are originea în complexul Oedip, în relaţia cu tatăl. Potrivit acestei concepţii, s-ar putea emite ipoteza că abandonarea religiei trebuie să aibă loc cu inexorabilitatea fatală a unui proces de creştere şi că în prezent ne aflăm în mijlocul acestei faze de dezvoltare. Atitudinea noastră faţă de acest proces ar trebui să se orienteze după exemplul unui educator înţelept, care nu se opune transformării în faţa căreia se află, ci, dimpotrivă, caută să o favorizeze, limitând violenţa irupţiei.”

Din perspectiva lui Freud, religia era un infantilism psihic, o nevroză obsesională ce trebuia tratată ca oricare altă nevroză. Omul religios urma a fi astfel un candidat pentru instituţiile de recuperare mentală, la un loc cu ceilalţi bolnavi psihic. Religia persistentă în modernitate era simptomul unei boli sociale iar îndepărtarea de religie însemna începutul însănătoşirii. Societatea modernă, angajată în procesul ascendent de dominare raţională a existenţei în toate formele ei, era deja pregătită, opina Freud, să opereze şi să favorizeze” acest proces de vindecare. Aceasta nu era altceva decât semnul maturizării” reale şi depline a omului. Societatea modernă se anunţa a fi una liberă de religiozitate, autosuficientă, fundamentată pe caracterul eminamente raţional şi autonom al membrilor ei.

Cât de adevărate au fost aceste profeţii? După aproximativ un secol, avem acum posibilitatea de a le testa veridicitatea. Şi aceasta devine chiar un imperativ pentru cei veniţi din interiorul unui spaţiu ce a experimentat şi transformat în practică socială pentru o jumătate de secol ideologia marxistă, făcând astfel din eradicarea religiei si producerea Omului Nou” priorităţi indiscutabile ale aparatului politic unic aflat la conducerea societăţii.

Astfel, indiferent cât de ireversibilă ar părea influenţa lui Marx, Nietzsche si Freud asupra omului modern, o analiză a ultimului deceniu ne arată cu totul altceva. Este ceea ce Anthony Giddens numea atât de elocvent the return of the oppressed, revenirea în forţă a factorului religios programatic oprimat pentru atâtea decenii.

Virgil Nemoianu, răspunzând la întrebarea ―creşte sau scade religiozitate în lume?”, confirma recent acelaşi lucru. Sondaje din ultimii ani revelează faptul că peste 90% din populaţia României este religioasă (86% aparţinând Bisericii Ortodoxe), peste 60% participă la servicii religioase cel puţin cu ocazia marilor sărbători, 17% frecventează biserica cu regularitate. Această situaţie situează România pe primele locuri în Europa. În mod paradoxal însă, în acelaşi timp, România ocupă locuri fruntaşe şi în majoritatea sondajelor internaţionale referitoare la corupţie, avort sau criminalitate. Ori tocmai acest contrast frapant face şi mai mult studiul religiozităţii, al impactului ei social precum şi al potenţialului ei de a fi un agent credibil al îmbunătăţirii vieţii sociale un imperativ.

În lucrarea de faţă ne propunem să oferim câteva reflexii legate de rolul, posibilităţile, provocările şi capcanele cu care se confruntă omul religios şi diferitele instituţii religioase contemporane. Care sunt deci opţiunile pe care le au oamenii religioşi şi instituţiile religioase în modernitate? Cum se poate menţine credinţa în absolut într-o lume relativă? Din perspectiva lui Berger, prima opţiune (şi probabil cea mai dominantă în creştinismul occidental) este compartimentalizarea, una din cele mai comune forme fiind familismul. Religia şi familia sunt cele două dimensiuni ale existenţei ce asigură omului modern sens într-o lume fără sens. Domeniul religiosului este restrâns la bisericile care îşi focalizează învăţătura pe predarea moralităţii individuale şi pe promovarea valorilor familiei. Viaţa publică îşi are regulile ei iar religia nu trebuie să fie implicată în ea altfel decât prin moralitatea indivizilor religioşi. De aici ostilitatea faţă de încercările mişcărilor religioase (creştine sau islamice, adesea etichetate drept fundamentaliste) care vor să aducă religia în sfera publică. De aici şi ostilitatea religiilor orientale faţă de privatizarea religiozităţii occidentale. Pe scurt, compartimentalizarea reprezintă adecvarea la modernitate, implicând limitarea rolului religiei la domeniul privat şi separarea/izolarea acesteia de teritoriul public al societăţii contemporane. O a doua opţiune pe care o au comunităţile religioase este relativismul teologic. Curent în vogă în occidentul anilor 1960 dar acum în derivă, relativismul teologic (sau liberalismul) înseamnă abdicarea treptată de la normele şi valorile religioase şi adaptarea acestora la normele şi la valorile societăţilor liberale dominate de relativism. Graniţele ce delimitează instituţiile şi comportamentul religios de cele seculare sunt tot mai neclare, până la eventualul colaps al religiosului în secular. O altă formă de răspuns la modernitate este tradiţionalismul, caracterizat prin respingerea sistematică a noului şi orientarea cu precădere asupra trecutului. Esenţial este să păstrăm intact ceea ce am moştenit prin intermediul tradiţiei. Ceea ce este nou, atunci când nu este rău, este oricum irelevant pentru viaţa de credinţă şi de aceea trebuie evitat. Mai mult chiar, tradiţia nu trebuie doar păstrată intactă ci ea este singura autoritate prin care se poate aborda noul; noul trebuie privit prin perspectiva trecutului, astfel încât preocuparea pentru imediat sau pentru misiune de viitor devine minimală. Sectarismul, sau construirea unei lumi proprii, este un alt răspuns posibil. The holy huddle, sfânta adunare”, e gruparea religioasă separată de lume şi autosuficientă, cu graniţele foarte clar trasate şi înconjurată de ziduri înalte, cu reguli stricte de aderare şi la fel de stricte de expulzare. Este religia care-şi construieşte propria lume socială, cu propria-i cultură alternativă. Sunt mişcările care nu au încredere în instituţiile statului, organizându-şi propriile şcoli, afaceri, concerte şi spectacole, alternative la cele oferite de lumea seculară. Sunt dominate de o epistemologie simplă, adesea preocupate de aplicarea ad literam a slovei textelor sfinte. Hermeneutica este o unealtă în general demonizată. În fine, o ultimă alternativă ar putea fi aceea de a conferi religiei rolul de structură de mediere între public şi privat, o structură asumată personal, care să confere individului modern posibilitatea reunificării propriei identităţi într-o lume dominată de relativism. Este ceea ce Berger numeşte ―religia ca sens”, religie intrinsecă conştient asumată, care să afecteze umanul în întregul său: atât dimensiunea privată a valorilor cât si lumea publică a faptelor. La toate acestea, în special în lumina evenimentelor din ultimele decenii, am mai putea adăuga fundamentalismul, care urmăreşte să elimine complet orice distincţie dintre religie şi lumea publică, anulând-o pe cea din urmă şi militând (adesea chiar în forţă) pentru implementarea celei dintâi. Este ceea ce Aiatolahul Komeini dorea să exprime prin sintagma religion is politics”. Religia şi textele sacre sunt luate ad literam şi sunt transformate în agendă pentru acţiunea politică, indiferent de cost. În această paradigmă, nici viaţa publică şi nici viaţa privată a individului nu mai au nici o valoare, ele colapsând în religios.

Analiza societăţii contemporane oferită de Anthony Giddens ne furnizează informaţii esenţiale despre contextul în care se desfăşoară viaţa religioasă. Teoria sa socială este astfel relevantă discuţiei noastre în special datorită faptului că ne oferă cadrul necesar pentru a reconsidera natura tradiţiei descrisă şi revendicată de discursul religios contemporan.

Giddens numeşte condiţia socială contemporană modernitate târzie”, deoarece pentru el aceasta este o radicalizare” şi o universalizare” inevitabilă a proiectului modernităţii. În acest sens, modernitatea târzie, ca şi modernitatea, este un fenomen dinamic fundamentat pe reflexivitate. Ceea ce este diferit însă de modernitatea clasică este caracterul circular al reflexivităţii. În modernitatea clasică cunoaşterea era rezultatul unei angajări reflexive lineare a subiectului cunoscător în interacţiune cu obiectul cunoaşterii, această angajare fiind cea care genera atât teoria cât şi acţiunea/practica socială. Sintagma folosită de Giddens este raţiunea providenţială”, acea cunoaştere secularizată a naturii care ar duce în mod intrinsec la o existenţă mai sigură şi mai răsplătitoare (engl. rewarding) pentru fiinţa umană. Modernitatea este constituită în şi prin cunoaşterea aplicată reflexiv, însă echivalarea cunoaşterii cu certitudinea s-a dovedit a fi concepută greşit. Suntem străini într-o lume care este în profunzime constituită prin cunoaştere aplicată reflexiv, dar în care, în acelaşi timp, nu putem niciodată să fim siguri că oricare din element ce formează acea cunoaştere nu va fi revizuit.

Scopul prezentării de mai sus, preponderent teoretică, a fost şi acela de a construi un cadru în interiorul căruia să aducem împreună câteva gânduri şi observaţii legate de starea concretă a religiozităţii din România. Dacă am reveni la Peter Berger, prima observaţie ar fi că, la fel ca şi în vest, şi în România pot fi identificate mai toate formele de raportare a religiosului la modernitate prezentate de acesta – evident, în grade diferite. În ceea ce priveşte religia ortodoxă, religie dominantă, se poate argumenta că formele cel mai des întâlnite sunt tradiţionalismul şi compartimentalizarea. Conştienţi fiind de lipsa de nuanţare caracteristică oricăror generalizări,15 putem totuşi afirma că tradiţionalismul este evident în majoritatea formelor de manifestare a Bisericii: de la exerciţiul teologic teoretic promovat în instituţiile educaţionale până la modurile de raportare la problemele cotidiene ale societăţii. Absenţa dezbaterilor teologice relevante, care să devină punctul de pornire al unor politici clare şi unitare de implicare în domeniul social, este reflectată în incoerenţa şi întârzierea cu care se răspunde la problemele majore atât de evidente ale societăţii româneşti. Corupţia, infanticidul, abandonul copiilor, neglijarea celor defavorizaţi social, sunt doar câteva din aceste probleme care nu ar trebui să existe, sau cel puţin nu la asemenea cote alarmante, într-o ţară declarată creştină în proporţie de aproape 100%. Nu este scopul acestei lucrări să analizeze nici cauzele nici implicaţiile acestei orientări înspre / fixaţii în trecut (aceasta ar putea deveni subiectului unui studiu ulterior). Putem doar sa sugeram faptul, că o continuare în aceeaşi direcţie nu poate decât să dăuneze pe termen lung Bisericii, aceasta nemaifiind în fond capabilă să-şi îndeplinească adevărata vocaţie. Pentru că vocaţia Bisericii nu este doar aceea de prezervare intactă” a trecutului ci şi aceea de a fi sare şi lumină”, de a schimba prezentul în lumina eschatonului, a evenimentelor viitoare. Dacă într-adevăr, ca şi creştini, dorim venirea Împărăţiei – aşa cum ne rugăm, aceasta trebuie să aibă un corespondent în prezent, începând aici şi acum.

Nu se cere schimbarea conţinutului, însă o adaptare minimală este vitală pentru ca omul modern să poată să se raporteze semnificativ la mesajul Evangheliei. Dacă, omul este un străin, un homeless în universul social, Biserica ar trebui să-i fie casă.

Religiozitatea, contrar profeţiilor modernismului, are resurse excepţionale atât de a aduce acel echilibru interior atât de mult dorit de omul contemporan bulversat de anxietate şi de îndoială, precum şi de a devenii motorul schimbării sociale, o schimbare în care scopul principal să fie cu adevărat fericirea semenului. Provocarea care rămâne astfel pentru omul religios este, aşa cum spunea Mântuitorul, de a înţelege bine vremurile”, de a-şi lua crucea în fiecare zi” şi de a fi gata să-L urmeze, aducând mesajul Vieţii, al Iubirii şi al Adevărului unei lumi parcă mult prea adesea lăsată pradă ideologilor depersonalizante de orice fel. [articol prezentat în cadrul Simpozionului „Societatea şi oamenii”]