Regele-Mihai-si-Maresalul-AntonescuArticol scris de Vasile Udroiu | IMPULS, nr. 2

Evoluţia României în perioada celui de-al doilea război mondial a fost atent urmărită de către istoricii români şi străini, de obicei, cu intenţii oneste şi cu readucerea la minimum a subiectivismului, existând, însă, şi multe abordări excesiv partizane.

Problema raporturilor dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu a fost abordată după ’89 deseori, în contrastul în care s-a încercat repunerea celor două personalităţi într-o lumină realistă, deoarece în timpul regimului comunist, şi faptele unuia şi ale celuilalt fuseseră ţinta unor interpretări conform intereselor de partid.

Anumite interese politice străine argumentează ideea Holocaustului în România, găsind susţinere şi la istoricii români, fiind blamat şi găsit un singur vinovat, deşi la conducerea ţării, atunci, mai era cineva – Regele Mihai. În numele lui se făcea totul: se dădeau legi, se judeca şi condamna, se pornea la luptă. Totuşi, lui nu i se aduce nici o învinuire la capitolul respectiv.

Moartea i-a adus lui Ion Antonescu intrarea în Istorie ca o figură eroică a poporului român. Moartea lui Antonescu i-a adus Regelui o pată de neşters pe imaginea cu care va intra în istorie. De aceea, a incercat – după ce şi-a pierdut tronul, în faţa aceloraşi comunişti de partea cărora se plasase, sacrificându-l pe Mareşal –, şi pentru acest moment al relaţiei sale cu Antonescu, să cosmetizeze faptele.

Regele Mihai s-a adaptat mereu împrejurărilor, chiar când adaptarea era condamnabilă moral. Compromisurile le-a făcut pentru menţinerea Monarhiei. A acceptat Statul Naţional-Legionar în septembrie 1940, arătându-se public a fi simpatizant al Mişcării Legionare. În timpul Rebeliunii din 1941 a încercat să-i susţină pe legionari, pentru că, odată cu înfrângerea acestora, să treacă în tabăra lui Ion Antonescu, afişând chiar entuziasm faţă de faptele acestuia. A aprobat, tot cu entuziasm, războiul dus împotriva URSS, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, şi s-a lăsat glorificat pentru victoriile de pe front, care erau anunţate ca fiind obţinute în numele lui. A avut relaţii foarte bune cu Germania fascistă şi cu reprezentanţii ei în România.

Odată cu începutul înfrângerilor din Rusia, s-a distanţat treptat de Antonescu, ajungând a condamna razboiul contra URSS; după încetarea acestuia, şi-a insuşit pe nedrept lucrurile bune, care-l puteau avantaja, precum „salvarea aviatorilor anglo-americani, sau salvarea majorităţii evreilor; şi a criticat dictatura antonesciană” care, totuşi, îl promovase şi susţinuse ca rege. A dat lovitura de Stat de la 23 august 1944, fără nici o asigurare pentru viitorul României, dar benefică pentru continuitatea monarhică, cel puţin pentru o perioadă. A acceptat Guvernul procomunist în martie 1945 şi paşii făcuţi de PCR spre preluarea întregii puteri în Stat. (Pe această linie, cel mai important fiind momentul validării Parlamentului ales fraudulos, prin discursul de deschidere al acestuia din 1 decembrie 1946). A avut o singură încercare de opoziţie, prin greva regală începută în august 1945. În timpul Domniei a avut un succes real şi major, în martie 1945, când Stalin a acceptat retrocedarea către România a Transilvaniei de Nord-Est răpită de Ungaria în 1940. A acceptat asasinarea Mareşalului Ion Antonescu în 1946. Nu i-a ajutat cu nimic pe liderii PNŢ, în frunte cu Iuliu Maniu, trimişi la puşcărie în 1947. A avut relaţii foarte bune cu URSS şi reprezentanţii ei în România; sovieticii au arătat că-l apreciază iar Stalin i-a dat o decoraţie în 1945; ruşii şi-au menţinut preţuirea pentru ajutorul pe care l-au primit de la Rege şi, după 60 de ani, în 2005, îl vor decora din nou, de data aceasta prin preşedintele Putin.

Ion Antonescu a salvat Statul Român de la dispariţie în septembrie 1940. A asigurat continuitatea Monarhiei, deşi putea să nu o facă. A încercat să asigure legalitatea în toate domeniile. După ce a adus Mişcarea Legionară la conducere, a fost nevoit să o înlăture, pentru a bloca anarhizarea României. A reunificat cu Ţara Basarabia şi nordul Bucovinei. A promovat cultul personalităţii Regelui Mihai, deşi acesta nu conducea practic Armata, nu conducea practic Statul, avea doar rol decorativ. A avut permanent o atitudine de deferenţă faţa de Rege şi Regină. A conservat o „a doua cale ” pentru România, protejându-i pe liderii partidelor istorice şi neimplicându-l pe Rege în acte antisovietice, precum declararea războiului. Şi-a luat toată răspunderea. Ion Antonescu a fost omul de sacrificiu necesar pentru români în perioada războiului. Şi, a fost conştient de acest rol al său, având convingerea că, pentru dăinuirea unui popor, sunt de acceptat momente de sacrificiu personal sau colectiv. (Această credinţă şi-a arătat-o şi în scris puţin înainte de a fi înlăturat din fruntea Statului: cu ocazia zilei de naştere, 2 iunie 1944, un ofiţer pensionat, colonelul Olteanu, a trimis Mareşalului, drept cadou, un document al lui Ioan Vodă cel Cumplit, scris într-un moment de maximă încercare textul fiind actual şi pentru 1944 – „Dragii mei boieri şi voi iubitele mele slugi. Greul de astăzi întrece toate grelele de mai înainte […] Cugetaţi şi alegeţi: Supunându-ne orbeşte vrăjmaşului nostru, vom pieri desigur şi vom pieri ca nişte mişei; sculându-ne asupră-i, chiar de nu vom izbuti – pentru păcatele noastre  –  tot încă vom avea mângâierea de a pieri bărbăteşte, noi, femeile noastre, copiii, cu toţii […] Să chemăm pe Dumnezeu în ajutor, ca să plece pe vrăjmaşii noştri sub picioarele noastre. Să trăim slobozi, ori să piară până şi urma noastră! Fiţi cu mine şi cu noi va fi izbânda”. Pe 12 iunie 1944, Mareşalul îi scria celui care-i trimisese cadoul: „Iubite Olteanu, mulţumesc pentru darul trimis. El este de actualitate. Sunt atâţia oameni uşurateci care se gândesc la capitulare. Dacă Poporul nostru ar fi capitulat cu aceeaşi uşurinţă în decursul veacurilor, astăzi am fi orice numai români nu. Cu bune sentimente, Mareşalul Antonescu”.

În plus, Mareşalul a fost un om cinstit, nu a tolerat corupţia, nu a acumulat avere; a murit cu demnitate. „Într-un fel, s-a jertfit” – consideră unii istorici. De remarcat că raporturile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu au reprezentat o pagină de istorie importantă care trebuie cunoscută; amândoi au vrut ca viitorul să le asigure o statuie, dar numai unul din ei o şi merită.