“ISTORIA MĂ VA JUDECA!” (1 mai 1946) Plecând de la ultimele cuvinte ale Mareșalului Ion Antonescu în fața plutonului de execuție, vreau sa evidențiez grave prejudicii aduse cercetării istorice de intoleranța  istoricilor români pentru momentele controversate ale istoriei.

Despre intoleranța în rândul istoricilor s-a exprimat și acad. Florin Constantiniu: “Astăzi, intoleranța  se practică de pe mai multe poziții, dar la fel de virulent: o îndoială în privința datei bătăliei de la Rovine – 10 octombrie1394 sau 17 mai 1395 – atrage acuzația de lipsă de patriotism; crezi în autenticitatea înțelegerii dintre Tudor Vladimirescu, Iordache și Farmache, ești francmason; susții că decizia lui Ion Antonescu de a continua operațiile militare dincolo de Nistru era întemeiată, ți se lipește eticheta de naționalist-extremist; arăți că regele Mihai s-a opus sovietizării țării, pe loc ești declarat monarhist; îndrăznești să afirmi că în anii ’60-’70, N. Ceaușescu a adus României un prestigiu internațional, ți se răspunde că ești nostalgic…”

Evident, istoria nu trebuie să fie un instrument de manipulare ideologică sau să fie utilizată în promovarea ultranaționalismului, xenofobiei sau antisemitismului, dar totuși nu trebuie lăsat indiferenței trecutul nostru național așa cum îl prezintă unii de parcă noi, românii am fost și suntem ultimii de pe planetă, toți neavizații “știu” istorie pentru că această știință permite o părere proprie pe baza studierii unor surse istorice tendențios, care din păcate pot fi folosite în mod subiectiv. Vrei să evidențiezi o anumita “teorie”, cauți în documente acel detaliu care să-ți dea “dreptate”.

Despre îndatoririle unui istoric, Cicero se întreba retoric: “cine nu știe că prima lege a istoriei este să nu îndrăznească a spune lucruri false, dar nici să se ferească de a spune pe cele adevărate”. Se pare că aceste cuvinte nobile nu și-au găsit expresia în paginile unei reviste cunoscute de istorie – mareșalului Ion Antonescu i-a fost ștearsă imaginea de erou și patriot al neamului românesc, doar prin prisma faptului că a pierdut războiul. Dacă ar fi fost ruși, acei istorici, l-ar ridica în slavi pe Stalin, doar a câștigat războiul, sigur ar uita de marea epurare din1936-1938 sau de milioanele de morți după terminarea celei de-a doua conflagrație mondială.

Definirea și etichetarea corectă a unui eveniment istoric se face în timp și în funcție de regimul politic existent, să ne gândim la evenimentul din 23 august 1944: a fost numit de comuniști revoluția de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă, astăzi e numit lovitura de stat din 23 august 1944. Corect, pentru că mareșalul era adevăratul Conducător al Statului Român. Regele Mihai și generalii trădători semnând practic  o capitulare necondiționată prin actul de la 23 august 1944. Astfel de exemple controversate pot continua cu evenimentele din decembrie 1989: revoluție sau lovitură de stat. Istoria, la fel ca orice disciplină din planul de învățământ, lucrează cu termeni, noțiuni, concepte, iar denumirea istorică corectă și conformă dicționarului explicativ este de revoluție.

În 1943 revista Time l-a proclamat pe Stalin, omul anului 1939 (an în care începea al doilea război mondial) fără să știe de articolele secrete din Pactul de neagresiune dintre Hitler și Stalin în care cei doi își împărțeau sferele de influență. Așa că de ce să ne grăbim a-l eticheta pe Mareșal, criminal de război atâta timp cât nu există nici un document semnat de el și din care să reiasă aplicarea soluției finale pe teritoriul României. Celebrul muzeu al Holocaustului din Washington deține un document în acest sens, dar nu este semnat de mareșal, astfel, după părerea mea nu se face vinovat din punct de vedere juridic. Ba din contră aș caracteriza regimul politic antonescian (1940-1944) unul de autoritate, dar necesar în salvarea ființei statale, mai ales în contextul în care democrațiile occidentale, Anglia și Franța rămâneau conciliante în fața agresiunilor totalitare, naziste și comuniste. Astfel, în testamentul său politic, mareșalul Ion Antonescu spunea: “Am fost prezentat ca dictator. Știam că dictatorii își extermină adversarii. Pe cine am exterminat  eu… nici un evreu fugit din Transnistria și judecat în țară nu a fost executat… Despre comuniști: ei nu erau cu țara. Le-am oferit posibilitatea să plece în Uniunea Sovietică, pe care o socoteau patria lor. Cine a vrut, i-am dat voie sa plece… Las țării tot ceea ce a fost bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă.”

În timpul regimului Antonescu a existat chiar opoziție, în speță reprezentată de Maniu și Brătianu, căreia i s-a dat voie să se manifeste prin corespondența cu puterea (mareșalul) fapt evidențiat pe baza surselor primare de arhivă în cartea “Războiul din răsărit și influența sa asupra raporturilor dintre putere și opoziție”, autor Vasile Udroiu.

Conform legislației românești, Mareșalul Antonescu rămâne condamnat de crime împotriva umanității, împotriva evreilor și romilor în Basarabia, Bucovina și Transnistria, iar o reabilitare totală nu este posibilă, numai când ne gândim la reacția Rusiei față de decizia Curții de Apel București de a-l achita pe Antonescu de o parte dintre capetele de acuzare formulate la “procesul” din 1946. Istoria rămâne însă să-l judece, iar istoria presupune timp.

În învățământul preuniversitar românesc astfel de controverse istorice nu ar trebui să existe în manualele școlare de istorie, însă, voalat, există și au ca principală consecință dezorientarea elevilor deoarece o nouă descoperire, atât arheologică cât și de arhivă ar lasă elevul cantonat în “aşa scrie în manual”.

Articol publicat în revista Utopia, nr.3.