Răsfoind de curând un calendar cultural, am reperat în luna august aniversarea Ruxandrei Cesereanu, cercetător al universului concentraţionar, prilej cu care mi-am reamintit de un capitol sumbru al existenţei românilor  şi anume comunismul. Vă întrebaţi,  desigur, de ce se acordă încă atenţie unei perioade trecute a istoriei. Mai întâi trebuie să recunoaştem: cel ce uită e condamnat la a repeta greşelile trecutului. Pe de altă parte, a trăi pasiv, a nu te revolta faţă de inuman echivalează cu o anumită stare de complicitate la tot ceea ce a presupus comunismul: îndoctrinare, ştergerea personalităţii individuale, înstrăinare de cultură şi valori etice. Astfel, recuperarea şi purificare memoriei poporului român, după cum afirma şi Ruxandra Cesereanu, devine „o datorie de onoare”.

©POLEMIKA | Scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn (care a încetat din viaţă în 3 august 2008) câştigător al Premiului Nobel pentru literatură, autor al „Arhipelagului Gulag” şi importantă figură a dizidenţei sovietice conferă cuvântului „gulag” semnificaţia de spaţiu prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei: lagăr de muncă, închisoare, colonie penitenciară; exilul şi deportarea sunt şi ele tot o formă a Gulagului.

Ar fi interesant de ştiut modul în care se reflectă Gulagul în conştiinţa românească actuală. Trimiterea la spaţiul concentraţionar sovietic nu este întâmplătoare, deoarece modelul sovietic a jucat un rol decisiv în construirea universului concentraţionar românesc. Scrierile despre Gulag sunt numeroase, fiind susţinute de mărturiile de detenţie, antiutopii şi alegorii, dar şi de literatura realistă. Cititorul român se află într-o situaţie delicată, deoarece literatura ipocriziei susţinută de comunism nu lăsa să respire decât aerul unei utopii ce proclama statutul omului nou, fericit în marea cetate roşie. Trecerea spre literatura adevărului infernal constituie un clivaj la nivelul comprehensiunii pentru cititorul obişnuit cu o literatură „cuminte”. Resursele individuale de a recupera o întârziere etico-morală explicabilă politic nu sunt întotdeauna la îndemână. În ceea ce priveşte geneza acestor mărturii, Ruxandra Cesereanu apreciază că mărturisitorii Gulagului nu îşi amintesc din paseism, „căci cel care a trecut prin Gulag îşi transcrie coborârea în infern din datorie morală, justiţiară, depoziţională şi, de-abia apoi, poate, din necesitate defulatorie-cathartică. Tema abordată necesită o succintă panoramare a Gulagului românesc, pornind de la premisa că mulţi dintre cititori nici măcar nu se născuseră când comunismul făcea istorie. Dacă Gulagul sovietic a început să funcţioneze în formă haotică încă din 1918, în ROMÂNIA Gulagul a căpătat rigoare parţial din 1945, când aşa-numita Brigadă Mobilă a primit puteri discreţionare, total din 1948, odată cu înfiinţarea Securităţii, până în 1964, când teoretic, Gulagul românesc a fost abolit. Gulagul, ca microunivers uman, reprezintă o paradigmă a macrouniversului care îl generează – societatea comunistă. Gulagul are aşadar o istorie originală şi este populat de o umanitate proprie: deţinutul, omul asupra căruia se aplică pedagogia punitivă a sistemului. Pretinzându-se a fi o „cetate perfectă”, societatea comunistă îşi revendică un cetăţean „perfect”: omul nou. Gulagul are funcţia de a-i reeduca pe cei care nu pot sau nu vor sa se integreze noului model uman sau chiar de a-i extermina. Ideea de individ desăvârşit excludea orice legătură cu transcendentul. Ideea în sine ţine de ideologie, pentru că în realitate omul nou cunoaşte o involuţie, o coborâre în infern.  Şi pentru că vorbim de involuţie şi infern trebuie să amintim de cea mai atroce închisoare românească, închisoarea de la Piteşti, în timpul reeducatorului Ţurcanu.

Despre fenomenul Piteşti, Alexandr Soljenitîn spunea ca întruchipează „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”.   Reeducarea se naşte iniţial dintr-un fel de penalitate platonică: nu corpul trebuie pedepsit, căci el este oricum decăzut, ci sufletul, singura materie ispititoare şi demnă de recuperat. Scopul devine astfel mutilarea prin terfelire a sufletului, după o schingiuire trupească atroce. Ineditul reeducării de la Piteşti constă în faptul că ea se circumscrie unui infinit punitiv. Originalitatea malefică a acestui fenomen se regăseşte în faptul că victimele erau alese cu precădere dintre studenţi, aceştia trăiau în aceeaşi celulă cu torţionarul care, de preferinţă, trebuia să fie cel mai bun camarad al victimei. Schingiuirea era reluată şi după reeducare, iar pentru a supravieţui, fosta victimă se transforma în călău. Testată la Suceava, prin non-violenţă, închisoare al cărei produs este chiar Ţurcanu, reeducarea a eşuat, neavând succesul scontat. Ea va fi însă reluată, amplu şi machiavelic, la Piteşti între 1949 şi 1952. Reeducarea avea patru etape, fiecare reprezentând câte o „bolgie” specializată (Ruxandra Cesereanu). Prima, demascarea externă, consta în obligativitatea victimei de a deconspira ceea ce tăinuise la ancheta oficială. Demascarea internă consta în denunţarea celor care-i facilitaseră victimei viaţa în detenţie. Urma demascarea morală publică, probabil cea mai atroce, pusă sub semnul patalogicului, căci victimele trebuiau să blasfemieze valori-tabu, precum familia sau Dumnezeu. Această etapă echivalează cu decăderea umană, deoarece trecutul era renegat, valorile morale, umane religioase erau desacralizate şi vulgarizate. Cea de-a patra etapă făcea trecerea de la condiţia de victimă la cea de călău, proaspătul reeducat trebuind să fie apt să conducă demonstrativ procesul de reeducare al celui mai bun camarad din celulă, pe care îl va tortura exemplar. Reeducaţii se dedubleză schizoid, iar scindarea este resimţită ca o decorporalizare în care sufletul este spectator, iar trupul, actor. Costin Merişca, fost deţinut, aminteşte trei soluţii posibile în faţa reeducării: refularea, moartea şi nebunia, însă doar prima depinde de voinţa celui torturat. Sinuciderea reprezenta o fantasmă, victimele erau silite să supravieţuiască doar pentru a deveni la rândul lor călăi, şi deci „educatori”. Finalul reeducării culminează cu interzicerea dreptului de a fi victimă, după cum spune şi Paul Goma. Probabil acesta este şi motivul pentru care multă vreme fenomenul Piteşti a fost înconjurat de tăcere, iar ororile sale au rămas necunoscute până târziu, pentru că la Piteşti martiri sunt doar morţii, restul reeducaţilor având un statut hibrid, de victimă, respectiv călău. Schingiuieşte ca să nu fii schingiuit. Aceasta poate fi maxima închisorii de la Piteşti, unde, nu doar nietzscheean, între 1949 şi 1952, Dumnezeu a murit.

Celor care se grăbesc să judece nu le pot spune decât să nu se pripească, pentru ca a judeca un astfel de experiment istoric şi în speţă materialul folosit, adică cel uman, poate deveni un joc delicat. Aşa cum susţine Gh. Bordeianu ca de altminteri şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa, un alt reeducat recuperat, fenomenul Piteşti nu poate fi redat şi judecat din afară, de către colecţionarii de atrocităţi. Cel ce a trăit în mlaştina disperării a văzut diferit realitatea, pentru că a fost silit să supravieţuiască. Lecturi precum Mărturisiri din mlaştina disperării, Dumitru Gh. Bordeianu,  Patimile după Piteşti, Paul Goma, Fenomenul Piteşti, Virgil Ierunca, Tragedia Piteşti, O cronică a reeducării din închisorile comuniste, Costin Merişca, Memorialul ororii, colectiv de redacţie: Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitru, Cristina Cantacuzino, Moara dracilor. Amintiri din Închisoarea de la Piteşti, de Eugen Măghirescu, La capăt de drum, de Marcel Petrişor, toate acestea  sunt în măsură să vă configureze o imagine mai clară asupra experimentului de faţă.

Personal, cred că problema fenomenului Piteşti rămâne deschisă interpretărilor; ceea ce e însă vital este ieşirea din ignoranţa lui „nu ştiu”, „nu mă interesează”. Ororile trecutului, văzute simplist ca greşeli, pot fi repetate dacă nu se cunosc. Şi în mod sigur nu vom fi niciodată pregătiţi pentru astfel de experimente umane duse până dincolo de graniţa inumanului.