FÂNTÂNA ALBĂ, Ucraina, 27 martie 1992, Reuters – Timp de 50 de ani, o cruce simplă de lemn, înfiptă sub mestecenii de lângă satul cu acest nume din sudul Ucrainei, a fost singurul semn care ar fi putut să arate că acolo s-a produs un masacru.

Supravieţuitorii au ţinut sub tăcere oroarea care s-a petrecut acolo, în Duminica de Paşte, din 1 aprilie 1941, când trupele sovietice au ucis sute, poate mii, de refugiaţi români – bărbaţi, femei şi copii – care încercau să treacă (graniţa spre România, nota mea) prin pădure.
Prăbuşirea Imperiului sovietic a scos însă acel căluş, din cauza căruia atrocităţile comise la Fântâna Albă au rămas un secret nemărturisit al celui de-al Doilea Război Mondial. Oamenii au început să vorbească.
“Vrem să începem să facem săpături, să descoperim cadavrele, dar nu am obţinut încă permisiunea din partea autorităţilor”, spune Petru Grior, un lider al comunităţii române locale.
Ecaterina Suceveanu, în vârstă de 67 de ani, stă în ograda casei ei şi îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela. Soldaţii au deschis focul în oamenii care mergeau în procesiune spre România, ţinând sus, deasupra capetelor, crucile mari, pe care le luaseră din bisericile satelor lor. “Nu am să uit niciodată Duminica aceea de Paşte. Şi acum o mai văd noaptea, în vis”, a declarat pentru Reuters Ecaterina Suceveanu (mai mult…)