2009 george enescu_oedip

Cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu“ debutează, în mod simbolic şi omagial, cu opera capitală a marelui compozitor.

„M-am gândit adesea că, reuşită sau nu, fiecare existenţă are aventura şi drama ei secretă. Resortul meu, drama şi aventura mea sunt legate de trei silabe pe care Sofocle le-a făcut celebre, Oedip.“ Cu aceste cuvinte îşi începe George Enescu (1881-1955) amintirile despre opera sa capitală. „Aventura“ a început în 1909, când a văzut „Oedip rege“ de Sofocle pe scena Comediei franceze. Impresia a fost atât de puternică încât s-a hotărât să compună o operă. Din colaborarea cu Edmond Fleg, bun cunoscător al antichităţii, s-a născut un libret care contopeşte două dintre piesele ciclului teban, „Oedip rege“ şi „Oedip la Colonna“.
Premiera a avut loc în 1936, la Opera Mare din Paris, cu un important succes de prestigiu, dar nu s-a menţinut în repertoriu. Prin 1940, Tiberiu Brediceanu, pe atunci director al Operei bucureştene, plănuieşte montarea lucrării, dar războiul zădărniceşte iniţiativa. Abia în 1955, după moartea compozitorului, „Oedip“ revine în viaţa muzicală pariziană într-un concert la Radio France şi, în anul următor, pe scena Teatrului La Monnaie din Bruxelles… Montarea bucureşteană, în 1958, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în regia lui Jean Rânzescu, cu David Ohanesian în rolul principal, a fost momentul de referinţă ce „a lansat“ capodopera enesciană, care apoi a fost „exportată“ în numeroase turnee ale teatrului, trezind interesul lumii muzicale, reflectat în cronici mai mult decât entuziaste. De atunci a fost prezentă pe diverse scene, în spectacol sau concertant, şi întotdeauna cu alură de eveniment.
Un alt moment de răscruce a fost ieşirea ei în spaţiul germanic în cele două teatre de mare prestigiu, Opera din Berlin şi Opera de Stat din Viena, la pupitru Lawrence Foster, respectiv Michael Gielen, în regia lui Götz Friedrich. În România, „Oedip“ s-a cântat la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, dar aceasta este o altă poveste care îşi are locul altundeva.
Pornind de la mitul antic al regelui teban (istorici ai domeniului susţin că este mitul cardinal care, străbătând veacurile, a lăsat o moştenire culturală imensă), Enescu se lasă posedat de subiectul său. „Şi ce subiect! – exclama el – să abordezi antichitatea în ce are ea mai legendar şi în acelaşi timp mai uman! Nu vream să fac din Oedip al meu un zeu, ci o fiinţă de carne ca dumneata şi ca mine“. „Oedip“, în viziunea lui Enescu, este o dramă monotematică prin excelenţă, construită în jurul unei figuri dominante: totul gravitează în jurul lui Oedip (chiar şi în actul I, în chip de nou-născut, el este în miezul acţiunii). Iar acţiunea este îndreptată într-o singură direcţie, un drum iniţiatic străluminat de suferinţă de la naştere până la dispariţia de o augustă măreţie. Şi dacă la Sofocle izbăvirea vine din generozitatea zeilor, la Enescu ea este o consecinţă a fermităţii şi a curajului cu care eroul îşi impune adevărul său: „Eu sunt nevinovat! Nevinovat! Nevinovat!“.
Enescu vedea în operă un spectacol în care muzica şi textul se află într-un echilibru perfect. Vocea tratată neconvenţional, cu o gamă largă de procedee menite a exprima cele mai diverse stări, este purtătoarea acţiunii dramatice, dar integrate în fluxul orchestral, proporţia variind în funcţie de sensul pe care-l cere acţiunea. Orchestra este creuzetul în care se topesc toate semnificaţiile şi totuşi frapează transparenţa scriiturii, coloritul ei subtil – este „ca o oglindă de apă, luminată sau întunecată de reflexele schimbătoare ale acţiunii“. Tot atât de liber, de original a tratat Enescu şi ceea ce am putea numi „culoare locală“, specific naţional. „Muzica lui «Oedip» are desigur ceva balcanic“, spunea Enescu, dar nu în sensul unei apartenenţe teritoriale precise, ci în sensul unui spirit larg mediteranean, al unui fond comun arhaic al popoarelor din această zonă (atmosfera de ceremonial sacru din actul I, lamentaţia funebră a tebanilor, intervenţiile păstorului).
Exegeţii acestei opere (O.L. Cosma, P. Bentoiu, M. Marbe, W.G. Berger, N. Malcolm, A. Cophignon) şi mulţi alţi comentatori i-au reliefat construcţia complexă, forţa expresivă, intensitatea dramatică, monumentalitatea concepţiei, unitatea ei, demonstrând din aproape în aproape fascinanta ei bogăţie de semnificaţii. Arthur Honegger, unul dintre cei mai importanţi compozitori ai secolului XX, martor la premiera pariziană, saluta în comentariul său entuziast „una dintre culmile artei lirice, de o absolută originalitate şi de o putere dramatică absolut formidabilă“.
SUBIECTUL OPEREI. Actul I| În palatul din Teba se oficiază ritualurile ce însoţesc naşterea unui moştenitor, fiul regelui Laïos şi al reginei Jocaste. Într-o atmosferă senină se aduc ofrande, se dansează. Apare bătrânul profet orb Tirésias care le comunică pedeapsa hotărâtă de zei, pentru că le-au nesocotit interdicţia de a avea urmaşi: OEdipe va fi ucigaşul tatălui său şi soţul mamei sale. Îngrozit, Laïos îi porunceşte unui păstor să arunce copilul într-o prăpastie a muntelui Kitheron. //Actul II| Tabloul 1: după 20 de ani, aflat în palatul din Corint al regelui Polybe şi al reginei Mérope, care l-au crescut, OEdipe este frământat de prezicerea oracolului din Delphi despre blestemul care-l apasă. El refuză invitaţia de a se alătura serbărilor Aphroditei şi o întreabă pe regină despre naşterea lui; ea îl asigură că este mama lui adevărată. Ca urmare, OEdipe se decide să plece în pribegie pentru a evita împlinirea funestei prevestiri. Tabloul 2: la o răscruce de drumuri, OEdipe se întreabă ce cale să ia, când în faţă îi apare Laïos, cu care are o altercaţie şi, fără să ştie cine este, OEdipe îl ucide. Tabloul 3: ajuns sub zidurile Tebei, OEdipe află de la un paznic că la porţile oraşului sălăşluieşte o fiară înfricoşătoare, Sfinxul, care îi ucide pe toţi trecătorii incapabili să-i răspundă la o ghicitoare. Cel care va scăpa cetatea de monstru va dobândi coroana şi mâna frumoasei regine Jocaste, văduva lui Laïos. OEdipe decide imediat să-l înfrunte. La întrebarea acestuia „Cine e mai puternic decât destinul?“, răspunde cu toată convingerea: „Omul, Omul este mai tare decât destinul!“. Sfinxul piere, cetatea este salvată şi îl aclamă pe erou. // Actul III | După alţi 20 de ani, Teba este lovită de ciumă. Créon, fratele Jocastei, aduce mesajul oracolului că Teba va fi mântuită numai când va fi descoperit şi pedepsit ucigaşul lui Laïos. OEdipe porneşte o anchetă care se desfăşoară prin acumularea informaţiilor aduse de Tirésias, care evocă profeţia sa iniţială, de Jocaste, care dezvăluie amănuntele naşterii şi ale morţii regelui, de Phorbas, mesagerul care îi confirmă lui OEdipe că nu este fiul suveranilor Corintului, de Păstorul (Le Berger), care dă amănunte despre misiunea sa aducând ultima clarificare. În faţa tragediei, Jocaste se sinucide şi OEdipe se automutilează, scoţându-şi ochii. Exilat, el pleacă întovărăşit de fiica sa, Antigone. // Actul IV | Condus de Antigone, OEdipe ajunge lângă Atena, unde simte că se află ţinta finală a călătoriei şi sfârşitul chinurilor sale. Este oprit de Créon, care încearcă să-l atragă din nou la Teba, pentru că oracolul a spus că trupul bătrânului răscumpărat prin suferinţă va fi o protecţie pentru pământul în care va îngropat. El va încerca să o răpească pe Antigone, pentru a-l obliga pe tatăl ei să îl urmeze, dar ţipetele fetei atrag intervenţia lui Thésée, stăpânul locurilor. În faţa agresivităţii lui Créon, OEdipe îşi proclamă nevinovăţia într-un mare monolog justificativ, amintind prilejurile în care a fost silit, fără ştirea lui, să înfăptuiască crimele – paricidul şi căsătoria cu propria mamă –, încheind cu cuvintele: „Sunt nevinovat! Voinţa mea n-a fost nicicând în crimele mele! Biruit-am pe zei“. După care porneşte, urmat de Thésée, spre locul său de odihnă şi dispare într-o explozie de lumină. [sursa]