mihai eminescu 2013 www energetic targu jiu 2 masca lui eminescuPrivesc chipurile lui Mihai Eminescu, înşiruite dinainte-mi: acela astral şi pletos din tinereţe, cel uşor subţiat de gânduri şi de o înfrigurare senti­mentală, de la 30 de ani, faţa îngroşată de pin­guetudine, cu ochi împânziţi de o ceaţă alburie, în ciuda unui zâmbet copilăros, somnolent, din epoca întâiei căderi, masca nitzscheană în sfârşit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochii înfundaţi şi stătuţi. Privindu-le, omul cel adevărat pare că răsuflă aievea.

Eminescu era un român verde de tip carpatin, dintre aceia cari, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Bucovina, sub năvala străinilor, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun, rădăcini fioroase, prelungi, asemeni ace­lora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele care, alcă­tuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afu­mate ce susţin acoperişul unei case. N-avea nici o aspiraţiune pentru sine ci numai pentru naţia şi societatea din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu ci unul social, n-avea nici una din acele însuşiri de a alerga repede pe treptele vieţii spre a ieşi în frunte, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un mistic naţionalist, îndrăzneţ în numele ideii, sfios şi blazat în numele său. Din această pricină el era un om lipsit de ironie. Spiritul critic e o înfăţişare a individualismului, care nu are nimic sfânt afară de expresia cea mai înaltă a inteligenţei umane. Naţionalismul, ideile tradiţionale şi etice sunt pentru omul ironic locuri comune, duşumeaua casei tocită de atâta călcătură, vatra măcinată de funingine, tot ce aco­pere prin vechime şi respect liniile ideale şi tinere ale vieţii. Acestea însă erau scumpe lui Eminescu. Şi când un graeculus ca I. Caragiale, cu linii subţiri şi nestatornice de răutate, încerca să atragă pe poet în jocul alunecător şi întortochiat al so­fisticei, piciorul său sufletesc mare, cu opinci, se împleticea iritat, obişnuit să se aşeze lat şi neted în hora evlavioasă de datini. Eminescu cel lipsit de ironie căuta pe Creangă sau pe ardeleni, cari cum ştim, se frământă pe loc, neputincioşi în faţa iuţelii valahe, dar petrec cu lacrimi de înduioşare în duhul gândurilor grave şi religioase.

În viaţa afectivă Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esenţial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educaţie analitică, îşi chema iubita în codru verde, fie că gândul morţii i se înfăţişa cu toate mângâierile unei în­gropăciuni după datini şi tristeţele unei vieţi ne­lumite.

Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb puterea de vis este un cer întors în oglindă, fără fund, şi absoarbe su­fletul prezent aproape în întregime. Eminescu era un lunatec sublim în sufletul căruia visele creşteau ca iarba grasă, astupând gardurile şi mistuind pie­trişul, ieşind prin duşumele şi prin straşină. Starea sa normală era cea somnambulică şi trezia acţiunii politice a fost desigur o întâmplare, care, mai la urmă, s-a dovedit tot un vis deşert.

Trăind în desişul lumii sale lăuntrice, Eminescu n-a fost nicicând atras de luminile marilor oraşe, de moliciunile şi estetismul unei vieţi în lume. Hoinar din fire, nu numai a trăit în haine destră­mate şi sub tavane scunde şi verzi de apa ploilor, dar a simţit o plăcere în a cultiva propria mizerie, de a se privi pe sine însuşi consumat de noroaiele şi de bureţii vieţii proletare.

Dar dacă n’avea mândria fizică, o avea pe acea morală. Pătruns în linişte de valoarea proprie, arătă, după împrejurări, fie simplitate gravă, fie dispreţ înalt, preţuindu-se singur şi cu răceală înainte ca lumea să-l preţuiască. De aci un sentiment al răspunderii, o scrupulozitate în toate actele, obstinată, improductivă, care îl fac inapt pentru viaţa publică, nepreţuit pentru cea inte­lectuală.

În sfârşit, sufletul său era alcătuit din roate enorme şi greoaie, ce odată puse în mişcare se învârteau cu duduit grozav şi implacabil. Era plin de violenţă şi de statornicie în duşmănie, şi spu­mele urii sale au fost adesea nedrepte şi nemă­surate.

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzes­trat să exprime sufletul unei mulţimi simple ce se află în primejdia de a fi smulsă din locul rădăcinilor sale, să o învioreze cu vehemenţă şi s’o întărească pe loc, pe care însă soarta l-a aruncat în mijlocul unei societăţi obosite tocmai de starea pe loc şi grabnică de a-şi lepăda veşmintele orientale.

Azi însă, când sufletul românesc, după o lungă călătorie prin civilizaţia străină, vrea să ia con­ştiinţă de sine, chipul său lunar şi amar-zâmbitor îşi regăseşte puterea asupra sufletelor contimpo­rane şi el ne apare ca singurul în stare să dea ex­presie simţurilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul său poetic să ducă aspiraţiile noastre pretutindeni.

Peste ape, peste punţi
Peste codrii de pe munţi.

G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu

Citește AICI cartea în format PDF.

Masca mortuară

Masca-mortuara_Mihai-EMINESCU_POGOR_IASI