FÂNTÂNA ALBĂ, Ucraina, 27 martie 1992, Reuters – Timp de 50 de ani, o cruce simplă de lemn, înfiptă sub mestecenii de lângă satul cu acest nume din sudul Ucrainei, a fost singurul semn care ar fi putut să arate că acolo s-a produs un masacru.

Supravieţuitorii au ţinut sub tăcere oroarea care s-a petrecut acolo, în Duminica de Paşte, din 1 aprilie 1941, când trupele sovietice au ucis sute, poate mii, de refugiaţi români – bărbaţi, femei şi copii – care încercau să treacă (graniţa spre România, nota mea) prin pădure.
Prăbuşirea Imperiului sovietic a scos însă acel căluş, din cauza căruia atrocităţile comise la Fântâna Albă au rămas un secret nemărturisit al celui de-al Doilea Război Mondial. Oamenii au început să vorbească.
Vrem să începem să facem săpături, să descoperim cadavrele, dar nu am obţinut încă permisiunea din partea autorităţilor”, spune Petru Grior, un lider al comunităţii române locale.
Ecaterina Suceveanu, în vârstă de 67 de ani, stă în ograda casei ei şi îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela. Soldaţii au deschis focul în oamenii care mergeau în procesiune spre România, ţinând sus, deasupra capetelor, crucile mari, pe care le luaseră din bisericile satelor lor. “Nu am să uit niciodată Duminica aceea de Paşte. Şi acum o mai văd noaptea, în vis”, a declarat pentru Reuters Ecaterina Suceveanu, o ţărancă din partea locului. Mărturia ei a fost confirmată de alţi săteni intervievaţi de Reuters.
O supravieţuitoare, care a cerut ca numele să nu îi fie menţionat, a declarat că a văzut, mai târziu, cum se mişca stratul subţire de pământ aruncat peste groapa comună din pădure, deoarece unii dintre cei care fuseseră îngropaţi acolo mai erau încă vii.
Fântâna Albă, cum e denumit locul în limba română, se află în Bucovina de Nord, o parte din România care a fost anexată cu forţa de dictatorul sovietic Iosif Stalin în 1940, împreună cu alte provincii româneşti.
Anexarea a făcut parte dintr-un tratat secret (al lui Stalin – nota mea) cu Germania nazistă, cu care România fusese aliată în război.
Acum, liniştea pare să domnească peste acest ţinut unde trăiesc ţărani prosperi şi zâmbitori, cu gospodării dichisite şi case vopsite în culori vii, ghemuite pe dealuri molcome, presărate cu păduri înalte de brazi, fagi şi mesteceni. Amintirile despre violenţele din trecut mocnesc însă aproape de suprafaţă.
Petru Grior, în vârstă de 42 de ani, preşedintele Societăţii Golgota, un grup de presiune al etnicilor români, spune că masacrul, deportările în masă şi colonizarea cu ruşi şi alte grupuri etnice au redus populaţia română autohtonă de la o majoritate de 80 la sută, în 1940, la o minoritate de 20 la sută.
Comunitatea română din nordul Bucovinei este estimată în prezent între 180.000 şi 200.000 de oameni, un sfert din populaţia dinainte de 1941.
Numărul exact al victimelor masacrului de la Fântâna Albă nu este cunoscut. Românii din partea locului spun că ar putea fi chiar şi 5.000.
Unii oameni de acolo au ajuns în România, unde sovieticii au instalat la putere un regim comunist după cel de-al Doilea Război Mondial.
Alţii au fost adunaţi şi deportaţi la mare depărtare. Unii dintre ei s-ar putea să mai fie şi acum în exil. Puţinii care au supravieţuit pustietăţilor sălbatice din Siberia sau Kazahstan s-au întors, în cele din urmă – şi au început să vorbească acum.
Familia Ilenei Vătăcean, acum în vârstă de 68 de ani, a supravieţuit masacrului, dar au fost toţi deportaţi în Asia Centrală. “Am stat şapte ani în Kazahstan, din 1941 până în 1948, împreună cu alte 40 de familii de români”, spune ea.
Societatea Golgota, cu sediul în capitala Bucovinei de Nord, Cernăuţi, strânge mărturii de la supraveţuitori şi de la cei deportaţi.
Petru Grior cercetează arhivele de stat sovietice, în căutarea dovezilor despre chinurile la care au fost supuşi românii sub regimul stalinist.
Ecaterina Suceveanu îşi răscoleşte memoria ca să-şi amintească detaliile acelei zile.
“Era Duminica de Paşte şi oamenii s-au strâns la biserica din sat”, spune ea. “Au scos crucile mari şi prapurii şi au pornit în procesiune (spre România, nota mea). Dar nu au ajuns niciodată acolo.”
Femeia îşi aminteşte că trupele armatei sovietice au încercat de mai multe ori să oprească procesiunea, înainte de a ajunge la noua graniţă cu România.
“Oamenii din satele noastre au refuzat să se oprească. Şi-au ridicat crucile deasupra capetelor şi au mers spre moarte plângând.”
Soldaţii îi aşteptau în pădure, în cuiburi de mitraliere, gata să tragă la ordin. “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”, povesteşte Ecaterina Suceveanu.
Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre.”
Elena Iliuţan are 35 de ani şi spune că s-a alăturat şi ea pelerinajului comemorativ la Fântâna Albă din Duminica de Paşte, anul trecut, când sute de români din satele învecinate au refăcut “drumul crucii” spre pădurea unde rudele şi prietenii lor sunt îngropaţi în gropi comune, anonime.
Societatea Golgota a ridicat două cruci de piatră pe locul unde se crede că se află gropile comune. În apropiere, o cruce simplă de lemn a fost înfiptă în pământ, la un an după masacru.
“În trecut era interzis să vorbim despre Fântâna Albă”, spun Elena Iliuţan. “Dar acum suntem liberi să vorbim şi trebuie să o facem, pentru că nu se ştie niciodată cât timp va dura această libertate.”  www.cotidianul.ro

FÂNTÂNA ALBĂ de Vasile Bâcu

În pădurea deasă nu se văd morminte,
Căci pădurea toată s-a făcut mormânt
Brazii stau de veghe ca icoane sfinte,
Pentru rugăciune nu găsesc cuvânt.

Calc încet pe vreascuri, teama mă străbate,
Parc-ar fi din oase, crengile trosnesc,
Foşnetul de frunze-n suflet îmi răzbate
Cum aş înţelege despre ce-mi şoptesc?

Simt cum timpul trece, simt cum clipa zboară
Şi mă răstigneşte acuzarea lor,
Că-s născut acuma nu odinioară
Şi că pentru ţară n-am putut să mor.

În pădurea deasă păsările cântă,
Însă nu ca toate – parcă ar boci.
De ce oare, Doamne, ele nu cuvântă
Poate ele-n cântec multe-ar povesti.

La Fântâna Albă, albi sunt doar bătrânii,
Restul totu-i negru – şi pământ şi cer.
Neagră e şi roua, şi culoarea pâinii,
Cad din cer amare lacrimi de-adevăr …