Marin SorescuPliat până deunăzi pe marile şi de cotitură întrebări universale ale Fiinţei, Sorescu, a devenit el însuşi o întrebare, evident retorică, accentuând postum neastâmpărul, jocul prim al firii. În matricea Olteniei, care l-a zidit şi pe care a zidit-o într-un răsfăţ mirabil, necontenit, o dată cu renaşterea lui Sorescu într-o altă lume, lumina cuvintelor pare să se fi lăsat copleşită de frig, pâlpâind adesea a regret. În acest spaţiu în care ursitele au fost forţate la hărăzirea unui loc mai bun în sânul nemuririi, dreptul la memorie se confundă acum cu obligaţia; olteni sau nu, rămânem datori să sfidăm neajunsurile timpului printr-o perpetuă permanentizare, aducere în prezent a celor ce au ştiut să constrângă valoarea să ne fie proximă, a celor ce, prin efortul lor, nu rareori sisific, ne-au devenit repere. Obligaţia este, înainte de toate, morală pentru că, vrând-nevrând, prin opera sa, Marin Sorescu, îşi tot aduce aminte de noi.

Plecare
 
Mă întorc cu faţa
înspre perete
şi le spun prietenilor îndureraţi:
Mă întorc repede.
 
(din volumul Puntea)