Genial ca poet, scriitorul avea defecte de caracter care i-au îndepărtat pe contemporani şi i-au afectat posteritatea. Alexandru Macedonski (1854-1920) poseda un orgoliu exacerbat, care l-a împins să scrie nefericita epigramă împotriva lui Eminescu, fapt care i-a atras oprobriul lumii literare. [sursa]

În istoria literaturii române, poezia lui Macedonski ocupă un loc cu totul special: scriitorul reuşeşte, prin diversele secţiuni ale operei sale, să „bifeze” câteva curente poetice europene importante. Versurile macedonskiene ţin loc, pe rând, pentru poezia românească, de romantism şi post-romantism, de simbolism/decadentism (dominant în lirica europeană contemporană autorului, faţă de care România avea un retard semnificativ), de parnasianism (o tentativă franceză a vremii de reîntoarcere la clasicism) şi chiar de un proto-modernism vizionar.

La fel ca şi modelul său francez, acest Mallarmé român a avut şi o importantă contribuţie la „gestaţia” tinerilor scriitori care i-au urmat, în primii ani ai secolului XX, prin cenaclul „Literatorul”, pe care l-a „păstorit” vreme îndelungată (Bacovia sau Arghezi au debutat în revistele lui). Nu trebuie uitat nici Macedonski prozatorul, autor, printre altele, al uneia dintre cărţile cele mai inclasabile ale literaturii române, „Thalassa” (1915).

„Eu sunt ura”

În aceste condiţii, în istoria literaturii române, Macedonski ar fi trebuit să se afle alături de „marii clasici”, cu care a fost contemporan şi faţă de care, de fapt, era mai avansat, din punct de vedere literar. Faptul că nu se află acolo este o rezultantă a caracterului său dificil, care l-a împins la un etern război de „hărţuială” cu concurenţii săi într-ale poeziei. Individ extrem de orgolios, Macedonski avea o conştiinţă hipertrofiată a propriei valori. Versurile din „Ură” sunt concludente în acest sens. Apogeul a fost atins de nefericita epigramă scrisă la moartea lui Eminescu.

Moartea unui estet

Incidentul a afectat receptarea operei poetice macedonskiene, intrată după moartea autorului, pentru critica literară autohtonă, într-un nemeritat con de umbră. Opera lui Macedonski a fost reevaluată de-abia în a doua jumătate a secolului trecut, o contribuţie esenţială având regretatul istoric literar Adrian Marino, prin cărţile sale „Viaţa lui Alexandru Macedonski” şi „Opera lui Alexandru Macedonski”; un alt exeget semnificativ al poetului este profesorul Mircea Anghelescu.

Scriitorul s-a născut la Bucureşti, în mahalaua Precupeţii Noi, la 14 martie 1854. Tatăl său a fost ministru de război al domnitorului Cuza. Moartea lui Macedonski nu putea fi alta decât cea a unui estet: în septembrie 1920 este ţintuit definitiv la pat, iar la 24 noiembrie 1920 poetul moare inhalând parfum de trandafiri, cerut cu aviditate. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

„Dar eu, deşi rămân ce sunt, /O voce-adâncă îmi murmură /Că sunt mai mult decât orice, /Căci eu, sunt ură.”