Ne asumăm încă de la început faptul că tema reprezintă pretext pentru dezbaterile de zi cu zi şi tocmai din această cauză poate risca o falsă supralicitare. Motivele pentru care se abordează o astfel de temă sunt unele de bun simţ şi totodată obiective.

                Mai întâi actul lecturii trebuie văzut ca mijlocire între experienţa lectorului şi experienţa livrescă, participare cu propriile mijloace specifice actului lecturii unei opere literare la re-crearea textului. În fond, prin lectura unei cărţi, monologul autorului se converteşte în monologul cititorului, implicarea afectivă a primului stârneşte ecouri afective în conştiinţa destinatarului; receptorul ar trebui să fie sensibilizat, să aibă o anumită deschidere spre estetic. O estetică a existenţei, până la urmă. Minimalizarea rolului lecturii duce la formalism şi standardizare. Dincolo de funcţia cathartică, lectura dezvăluie experienţe şi modele sau antimodele umane care, asumate conştient şi responsabil, pot fi motorul activităţii de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului. „Marile creaţii literare sunt acelea în care eroii au pătruns adânc în realitate, încât numele autorului ne devine indiferent”, spunea George Călinescu. Şi într-adevăr, memoria colectivităţii validează ca mari creaţii operele în care eroii sunt transfigurări reuşite ale realităţii, punând în paranteză autorul. Fiecare text conţine o morală, dezvoltă o temă, dar nu aceste aspecte atrag sau provoacă fascinaţie, ci iluzia realităţii. Cartea este vie în măsura în care îşi provoacă lectorul, îl obligă să gândească, să-şi asume o anumită poziţie, să (se) evalueze. Altfel spus, lectura implică educaţie, adică formare a individului pentru el însuşi şi pentru societate.

Pe de altă parte, noi, oameni ai postmodernităţii vom urma „spiritul veacului”. Suntem obişnuiți să fim în tendinţe, să respirăm noile schimbări ale societăţii şi să ni le asumăm pentru a nu fi depăşiţi de timpul în care trăim. Societatea românească a probat o mulţime de modalităţi de a ieşi în evidenţă. În perioada postdecembristă, modalitatea de existenţă guvernată de mirajul lui „a avea” a devenit un ideal. Respectul părea a decurge din statutul social „construit”, însă realitatea e alta. „A avea” (bani, influenţă etc.) nu poate suplini în vremuri contradictorii pe „a şti”. A cunoaşte, a învăţa, a deveni om cu un anumit nivel de cultură care să-ţi facă cinste în societate sunt deja idealurile postmodernităţii. Viaţa e un lung şir de alegeri: ţine de opţiunea fiecăruia ce vrea să facă cu propriul viitor: să se integreze societăţii şi să dovedească faptul că existenţa sa nu este un simplu accident, ci este un destin, sau să rămână în afara istoriei umanităţii, înmulţind numărul anonimilor fără chip.

Nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere faptul că omul e, mai întâi de toate, fiinţă socială. Exerciţiul lecturii dezvoltă capacitatea de a comunica, cititorul dobândind în timp instrumentele necesare unei exprimări nuanţate. În aceeaşi ordine de idei, actul lecturii practicat în mod constant fundamentează premisele unei gândiri coerente, prospective. Omul, definit ca fiinţă socială, se poate integra mediului în care trăieşte prin ceea ce are de spus, dar mai ales prin ceea ce face. Aspectul reprezintă o motivaţie de ordin extern şi prin urmare, impus. Primează, însă motivaţia individuală: educaţia şi cultura nu trebuie percepute ca obiective ale societăţii, ci necesitate intrinsecă a individului de a evolua, de a participa activ la frumos, la verticalitate, la istorie, în fond. Este strigătul de ajutor al celui care se simte ameninţat de teroarea istoriei contemporane, istorie care înseamnă, pentru majoritate, fie moartea, fie transformarea în maşină, depersonalizarea, dezumanizarea. Interesante de amintit, în contextul de faţă, ni se par reflecţiile personajului romancier din Ora 25, de Constantin Virgil Gheorghiu. El scrie cartea vieţii lui, Ora 25, cu o viziune pe care o explică astfel: „Acesta e timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă oră. Este, cu precizie, timpul societăţii contemporane. E ora actuală. Ora exactă!…” [1]. Oare am ajuns şi noi la ora 25? În speranţa că mai avem câteva momente până atunci, încercăm o radiografie a cauzelor exterioare (deşi sunt secundare), ce ameninţă evoluţia culturală a noastră. În acest sens, mass-media riscă să devină marele vinovat pentru această situaţie. Deseori cauza se regăseşte în greşeli de ordin educativ, obişnuinţă sau particularităţi psihologice individuale. Pericolul scăpării din mână a controlului canalelor prin care se preia informaţia de către adolescent este real, dar depinde de educator şi de familie ca acest „pericol” să nu existe.

Într-o epocă a confortului, seducţia televiziunii/internetului marchează triumful confortului asupra efortului. Apelul la imagine reprezintă, indiscutabil, un plus de comoditate. Tânărul arde etapele specifice unei lecturi: înţelegere, reflecţie, analiză, sinteză. Pe de altă parte, televiziomania modifică negativ volumul lecturilor, micşorând, uneori chiar eliminând timpul afectat lecturii. Gustul pentru lectură trebuie cultivat, însă evoluţia tehnologiei astăzi nu ne uşurează defel misiunea. Dacă lectura unei poveşti, de pildă, presupune un minim efort de imaginaţie, de vizualizare a  elementelor de decor şi a spaţiilor în ansamblu, „obligând” copilul la a plăsmui propria versiune a propunerii de realitate, la a re-crea universul fabulos de dincolo de cuvinte, filmul elimină brutal acest proces, oferind imaginea în afara căreia nimic nu mai există. Nici măcar răgazul necesar reflecţiei. Lectorul / naratorul nu mai poate zăbovi pe marginea unei sintagme, a unei idei care l-a impresionat în mod particular pe el. Este, până la urmă, ceea ce numim, unanim, farmecul lecturii.

Paradoxal este faptul că toată lumea spune că citeşte. Înainte, după cum observa şi Andrei Pleşu în Dilema veche, verbul  „a citi” îşi subînţelegea complementul direct: lumea citea cărţi. Acum nu se mai citesc cărţi. Se citeşte orice, mai puţin cărţi: tabloide, rubrici de sport, meteo, diverse. În principiu materiale “consumable”, care nu solicită. De ce? Răspunsurile sunt cam aceleaşi: lumea nu are timp sau, pur şi simplu, se poate trăi şi aşa. Teama noastră însă este că motivul e altul: dezobişnuinţa lecturii conştiente, sau mai bine spus nefamiliarizarea cu actul lecturii, ridică probleme atunci când suntem puşi în faţa unei opere literare, în faţa unei cărţi de ştiinţă, de tehnică sau de artă. Capacitatea de a înţelege, de a analiza, de a ne „raporta” la realitatea cărţii ni s-a atrofiat în timp prin nefolosire.

Merită amintite, în acest context, gândurile lui Octavian Paler legate de un fapt divers, pe care le relata într-unul din popasurile sale la Târgu Jiu: în comuna Moneasa (Arad) se deschisese o librărie. Dar această librărie avea un specific – librarul era orb. Acest librar care putea doar să audă (avea o fonotecă de peste 30.000 de titluri) a deschis librăria şi a declarat: „Nu m-a interesat niciodată să fac bani din cărţi. Faptul că nu văd nu este un motiv de îngrijorare pentru siguranţa cărţilor. Cine mai fură azi cărţi?!?”. Acest lucru îi provocase lui Octavian Paler trei gânduri, la care subscriem: 1. conform unor date statistice, numărul cititorilor virtuali în România este de 100.000. Concluzia ar fi că multe milioane de compatrioţi pot trăi foarte bine fără carte! 2. obiectivul librarului este unul de suflet. Orbul nu vrea să facă bani într-o societate în care banul este ridicat la rang de valoare. 3. cine mai fură azi cărţi? Trebuie să-i dăm dreptate. Se fură cabluri electrice, șine de cale ferată, speranţe, orice, dar cartea nu mai e în România nici măcar un lux, e doar o marfă lipsită de valoare.

Ierarhia valorică s-a schimbat încetul cu încetul. Invadat de istorie, omul de azi e profund schimbat. Istoria a sabotat valoarea culturală, promovând capitalismul. Banii ţin loc de ideal, de cultură, de caracter. Generaţia actuală a învăţat că banii pot suplini absenţa diplomei, a bunului simţ, a nevoii de a se situa într-o ierarhie socială construită pe criterii temeinice, pentru că modelele îmbogăţiţilor peste noapte sunt mai seducătoare decât modelul vreunui cercetător, nerecunoscut şi neapreciat de societate. Subiectele ce ţin de astfel de teme nu vând cotidianul şi nici nu fac rating. Însă consumăm subiecte de scandal, pentru omul comun e reconfortant să ştie că există exemple mai neinstruite, mai rele decât al său și asta să îi fie de-ajuns.

Şi totuşi… odinioară era o epocă a lecturii. Probabil cenzura declanşa sindromul fructului oprit. Sau fetișizarea nevoii materiale nu subjugase oamenii. Ori nu exista altă formă de supravieţuire spirituală. Oricare ar fi fost cauza, efectul era benefic: omul se salva prin cultură. Astăzi? Nu mai avem cenzură. Se publică. Probabil prea mult şi fără valoare. Într-o industrie a tipăriturilor, paradoxal, lectura aproape a dispărut. E o adevărată vânătoare a ISBN-urilor. Însă asta e o altă discuţie. „Cărţile continuă să apară, să se înmulţească epidemic, să alimenteze galopant librăriile şi bibliotecile”. Se scrie imens. De aceea, semnalează Andrei Pleşu în Dilema veche, a vorbi de „declinul lecturii” înseamnă a neglija un fenomen straniu complementar: „inflaţia textului”.

În astfel de împrejurări, implicarea educatorului devine absolut necesară. Dincolo de lecţia impusă de programele şcolare (şi după cum ştim, românul are oroare de regulament), ar trebui să extindem educaţia nonformală. Ca educatori (nu profesori prost plătiţi), trebuie să dezvoltăm un gust al valorii autentice, gustul pentru cultură. Motivul e unul de bun simţ. Generaţia de care vorbeam mai devreme, subjugată nonvalorilor de tot felul, va ajunge să ne reprezinte la un moment dat. Tolerarea şi apoi promovarea nonvalorilor ţine de neimplicarea, de indiferenţa noastră care se va întoarce finalmente împotriva întregii societăţi.

În loc de concluzie, putem spune că „suntem ceea ce citim”. Dacă însă nu citim, ce suntem?

[Articol apărut în cartea „Societatea și oamenii”]

Prof. Marinela Pîrvulescu, G.Ş. Energetic Nr.1, Târgu Jiu

Prof. Cristina Murăriţa, Șc. Gen. Constantin Brâncuși, Târgu Jiu


[1] Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, Ed. Gramar, 2009, p.39