keira_knightley_as_anna_karenina_keira_knightley-1366x7681Articol scris de Laura Diţoiu | IMPULS, nr. 2

„Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” spunea Lev Tolstoi în incipitul celui mai cunoscut roman al său, Anna Karenina.

Romanul conturează cu claritatea rusească stropii de iubire din sufletul unei femei, aparent idealistă. Subiectul, un melanj între datorie, iubire, pasiune şi, mai presus, remuşcare, a fost de curând ecranizat. Am tratat noua propunere cu mefienţă, gândindu-mă la lipsa de imaginaţie a regizorului care îşi alege un subiect atât de uzitat[1]. Eroare, părerea unui diletant! Filmul tulbură nu doar prin subiect, ci şi prin viziunea regizorală. Joe Wright, un iubitor de film şi apoi un cunoscător al literaturii[2], oferă o perspectivă modernă unui roman care nu depăşeşte barierele clasicului. Cu pasiune şi un spectru imagistic inedit, regizorul creează controverse problematizând într-un mod teatral temele romanului omonim: sensul și scopul vieții, contradicţiile sociale, condițiile morale ale căsătoriei și vieții de familie, relația dintre viață și moarte, dintre iubire și fericire, dintre datorie şi alegere, spoiala etică a unei societăţi în pragul capitalismului. Viaţa e surprinsă între joc, truc, anacronism, oportunitate şi şansă.

În spatele unei cortine preţioase, catifelate, dar grea, se desfăşoară, în anul 1874, o filă de viaţă. Scena, loc al exagerării, al complexităţii, al simbolului, prezintă, acum, doar sufletul unei femei, Anna Karenina (Vronsky, amantul acesteia, e doar o umbră palidă). În plan secundar, prezentat contrapunctic, avem un alt fir narativ, alegerea lui Levin ce pariază pe liniştea domestică a căsniciei. Nu se insistă pe explicitarea firului narativ. Asistăm la un scenariu ale cărui premise se presupune că le cunoaştem. Cu toţii ştim povestea. Ideea este, fireşte, recurentă. Expresia ei, nu.

Voit, la început, toate personajele sunt stridente, brutale, agitate, gesturile sunt oarecum maşinale. Regizorul, însă, renunţă la măşti treptat, lăsând loc poveştii care nu are nevoie de artificii, ci doar de detaşare. Decorul este straniu, dar cadru după cadru îşi pierde pe nesimţite din importanţă, devine de o intensitate suspectă, ireală (albastrul tapetului, al cerului etc.).

Teatralitatea nu derapează în excese sau falsări cabotine. Gesturile sunt când atente, graţioase, când comune, frizând naturaleţea şi implicarea protagoniştilor în rol. Universul optic, prins între simbol şi concret, este uneori miniatural, lăsând privitorului impresia imaginii de ansamblu, a cuprinderii totului.

Muzica înalţă, provoacă, supune, corupe la atenţie şi graţie deopotrivă. Dansul – moment febril, jucat cu o rapiditate frapantă, împletirea mâinilor cu o coerenţă ce sfidează realitatea, vorbeşte despre pasiunea, sensibilitatea, profunzimea sentimentului şi incapacitatea stăpânirii. Clipa, înzestrată cu puterea împlinirii, pietrifică muritorii, pe cei care îşi refuză tatonarea magistrală a fiinţei. Tentaţia e mare! Înfiltrează-te printre cadrele lungi, într-o lume a îndoielilor acaparante, a graţiei umane, a suferinţei, dar mai ales a curajului, a completării, prelungirii. Încearcă, printr-o iluzie, să atingi abisul fericirii şi poţi simţi hăul vieţii.

Complicitatea privirilor este o punte peste toate opreliştile. Între iubirile rostite şi cele nerostite, între trădările interioare ignorate, ascunse şi fidelităţi interioare blamate, e omul ca un neînţeles major, ca un liant. Dragostea devine un pericol când evită convenţia, devine prilej de invidie şi condamnare când se împlineşte, devine păcat iar preţul păcatului este dinainte stabilit: moartea. Iubirea şi senzualitatea se întâlnesc în comportamentele protagoniştilor, conştiinţa acestora e un magnet care îi desenează caracterial între plusurile şi minusurile societăţii.

Decisivă nu este raţiunea, nu discernământul impune vieţii dicteul trăirii. Nu alegem dragostea, ci ea ne alege. Liniştea nu e calcul sau regulă, fericirea nici atât. Siguranţa zilei, poziţia socială, poziţia materială, statutul nu pot substitui chemările ardente ale pasiunii sau mirajul iubirii. Norocul are zarurile cu feţe nepunctate, obscure, nu se poate intui nicicând potrivirea lor. În iubire nu poţi fi radical, respiri în ritmul inimii şi atât. Însă dragostea care nu e rutină, după cum observăm, scandalizează.

Chiar dacă în jocul imaginii exfolierea cadrelor poate lăsa impresia unei Matrioşka butaforică, am fi îndreptăţiţi să spunem că, regizoral, s-a supralicitat un stil minimalist. Deşi detaliul există şi ar putea deruta, atenţia nu este captată decât de implicarea actorilor în rol. Implicare ce se poate recepta cu uşurinţă, chiar dacă, prin limbă, printr-o anume geografie spirituală, punerea în scenă e redundant occidentală (coregrafie, costume, bijuterii, machiaj), spiritul epocii nu este redat prin accente profund ruseşti, ideea cardinală fiind aceea a universalităţii trăirii interioare care se poate exprima într-o singură formă: a limbajului dragostei. Pulsul nu are apartenenţă culturală, zbaterea interioară nu poate fi contaminată nici măcar civilizator. Iubim primordial, într-o nostalgie prăpăstioasă, păstrând aparenţele regăsirii definitive. Meritul peliculei se revendică şi din implicarea privitorului în toată derularea scenografică. Nu este abandonat mercantil, hollywoodian unei lentori date de imagini explicite, ci, privitorul, este solicitat la o imaginaţie care să umple decorul, păstrând linia autentică a artistului creator.

Anna este captivantă, fără a se focaliza toată acţiunea pe gestica acesteia, ea corupe esenţial. Independent de gen, obligă privitorul la seducţie. Patetismul prin care îşi divulgă şi îşi asumă sufletul este, până la urmă, de o candoare şi vinovăţie răpitoare. Paradoxul?! Totuşi, Anna trădează fiind sinceră! Dragostea e un labirint, împlinirea o simplă festă a destinului. Dejucarea destinului o reprezintă tocmai dezgolirea de sine într-o lume ce se identifică cu o mlaştină de prejudecăţi. Bine ştiut este că „lumea” îţi poate ierta absolut orice, numai faptul de a fi fericit şi de a-ţi alege decisiv, singur fericirea nu. Chiar şi anumite scene de pantomimă cultivă senzaţia unui destin care „trage sforile”. În cazul Annei, „Păpuşarul” a fost răpus de voinţa acesteia ce îşi identifică regăsirea în trăirea propriului rol, în sinucidere.

Costumele, vestimentaţia, accesoriile sunt remarcabile. Rochiile, îndeosebi ale eroinei, excepţionale. Ea fiind un melanj reuşit de culoare, muzică, dans, vibraţie. În pofida acestei realizări „de culise”, epoca nu este creionată fidel, e mai degrabă un fel de pastişă. Intenţiile regizorale înscriindu-se nu în introducerea în spiritul unei epoci, cel al Rusiei Imperiale de secol XIX, ci mai degrabă reiterarea unui continuum specific, esenţial omului. Forma, decorurile acestei scene numite viaţă, se pot schimba. Rămân ca un coagulant al întregii treceri omeneşti trăirea, sentimentul.

Dragostea? Un vertij fatidic. Filmul? Este unul dramatic. Aşa cum, vrând-nevrând, sunt mai toate vieţile fie că sunt prinse în vreo creaţie artistică, fie că nu. Şi numai ca simplu exerciţiu comparativ, da, filmul merită văzut. „În dragoste nu e loc pentru «de ce?»” Iubeşti pur şi simplu, chiar dacă aceasta pare o raţiune mai presus de a fi, pentru că, sperăm, cortina nu cade odată cu moartea!



[1] Romanul a beneficiat de mai multe ecranizări, Anna Karenina fiind interpretată de Greta Garbo (1935), Vivien Leigh (1948), Jacqueline Bisset (1985), Sophie Marceau (1997)

[2] a regizat şi Mândrie şi prejudecată