zero Articol scris de Alexandru Corlan | IMPULS, nr. 2

 Nici aici nu m-am petrecut aspiraţional, dar încă o dată inspiraţional. Redregeam fragmentar oricare secvenţă de intracomunicare, voiam să inspir, o aspiraţie ce în dăţi de regres istoric era ocupaţie femeiască, dar ce mi-era de dat când deja primeam flux energetic de a mă inspira pe sine. Calculasem şi un procedeu de retardare de orice fel, în primă fază mediatică, ajungând chiar la a mă supune tratamentelor de reeducare manelizată… Fără rezultat. Apoi se reiau majoritatea funcţiilor ritualice primare, cu trimitere chiar într-o stare primară de conştienţă. Aşa că de rest rămânea transpunerea în ipostază paradoxală, de inconştienţă-conştientă. Şi aşa testam orice se zicea că şterge urme de conştienţă.

Eram mereu cald, dar mă simţeam rece, ca un oraş de fier, ca o operă de Grant Green din ’68, ca o reacţie adversă la afecţiune. Cream diversiuni sau scuze, unele pentru a retarda sistemul când trebuia dezvoltat, altele viceversa, pentru a dezvolta sistemul cerebral într-un context de retardare. Astfel mă puteam autoproclama specialist în analiză asupra unor procese observate ca fiind nocive. Intenţia-mi fuziona cu pleava ce credeam că-mi parazitează Cerebrus-ul, reuşind în propria-mi “meta” să mă desconsider când mă simţeam influent. Eu trebuia să separ tot ceea ce compunea o ciorbă de adevăruri personale, trebuind să disec chiar şi Samsara să pot să dau ceaţa războiului la o parte pentru a mi-o vedea.

Lumea îmi oferea certitudinea că merge în acest fel: ai un vis, îl cumperi. N-ai bani, îi faci să-l cumperi. N-ai vis… Câţi bani costă un plan de vis?

Cea mai mare activitate cerebrală obţinută, totodată demonstrată, îmi oferea senzaţia de somn. O robotizare în plan personal. Nici măcar atitudine profesională.

Spre exemplu, aveam un şarpe de companie financiară. Îşi ţinea rezultatele într-o casetă old school cu B.U.G. Mafia, unde, pe vremea aceea fără Internet decât prin telefon fix, mai avea nişte link-uri notate pe o bucată de hârtie, cu trimitere către star-urile sale porno preferate. Aşa îmi contraziceam şi eu latura de psihopatie eficientă în comunicare. Felul meu de a percepe o creaţie literară era constrâns şi îşi punea

accentul pe ideea: „Dai pagina, schimbi motivul”. Totul ţinea de concluzii fără formă, doar un fond limitat de existență demonstrată, de obicei culoarea violet. Întâmplător se aşezau şi legau majoritatea formelor, într-un plan quantic, într-o anticameră alb-negru, fără nici o nuanţă de gri. Iar restul, cărora nu le-am dat de atenţie, erau şi atât. Retardarea mă făcea să cred în maturizare.

Cât despre tendinţa de adaptare, asta însemna doar să acumulez, consum şi satirizez în cel mai bun caz, iar când mi se reproşa că nu sunt nebun nu mai înţelegeam. Totodată, mie tot îmi surâde moralitatea personală, redusă la un nivel general primar în cine ştie ce punct zero dintre doua universuri: jazz (haos frumos) şi rap (organizare tristă sau estetic-urâtă). La rest rămânea gunoiul. Raportul se continua a părea fără fir logic, dar de fapt nu exista tendinţa de adaptare la acesta, el creând disconfort către încă un adevăr. Ploaia care va cădea în trecutul prezentat mai sus era nimic mai mult decât o aşezare rece senzorială. Să nu mai vorbesc de partide fără pauze. 

Am urmat traiectoria lăsată adineauri să putrezească şi mi-am aruncat destinul în vânt din nou. Trebuia să dau drumul la muzică demonică. Am reconsiderat target-ul, analizat din nou şi… Noroc că reuşisem să descopăr practica utopică din oraşul ce imita un Brooklyn învechit pe care cu drag l-aş fi trădat pentru obsesivitatea unui Long Island. Americănizarea era iminentă. Pornisem un război de pace.