NICOLAE IORGA (n. 17 ianuarie 1871, Botoșani, d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) În clasamentul „celor mai mari ro­mâni”, lansat cu ceva timp în urmă de televiziunea naţională, Nicolae Iorga (1871-1940)  a ocupat poziţia 17. A fost depăşit, printre alţii, de Gigi Becali şi, urmat la „mustaţă”, de Gregorian Bivolaru şi Mirel Rădoi. Un clasament ridicol, cu siguranţă, cel puţin în zona poziţiei cărturarului care jalonează istoria culturii române. La 70 de ani de la sfârşitul său tra­gic, Nicolae Iorga ni se înfăţişează drept un erudit comparabil cu ma­rile genii universale.

Puţine personalităţi româneşti au o biografie marcată de atâtea „recorduri” ale cunoaşterii şi creaţiei cultu­ra­le. După ce a devenit, la doar 23 de ani, membru corespondent al Aca­de­miei Române, în 1894, Nicolae Ior­ga a primit post la catedra de istorie a Universităţii din Bucureşti. Aca­demi­cian „plin” a fost din 1911. S-a im­pus şi ca iniţiator al unor şcoli şi re­viste prestigioase. A fondat şi condus, prin­tre altele, cursurile de vară de la Vă­le­nii de Munte (din 1908), Şcoa­la Ro­mână din Paris (1920), Şcoa­la de mi­sionare naţionale şi mo­ra­le. Neamul românesc, Să­mă­nă­to­rul, Revista is­­torică, Revue Historique du Sud-Est-Européen, Floarea da­ru­rilor au fost câteva dintre ziarele şi revistele patronate de marele is-to­ric. Cunoştea şi vorbea, fără egal, limbi clasice şi moderne.Lecturând ariile de interes ale i­s­toricului, pare că nici un subiect nu i-a fost străin. A scris despre relaţiile româno-engleze, româno-albaneze, că­lători, ambasadori şi misionari în ţă­rile române, arta românească în Ba­natul muntos, balada populară ro­mânească, Barbu Ştirbei, Academia din Bucureşti, domniile lui Mihai Viteazul, Petru Vodă Şchiopul, secui, războaiele balcanice, trecutul Basarabiei, românii din America, Revoluţia de la 1848, mica şi marea Unire, breas­la blănarilor din Botoşani şi încă multe altele. Monografii, bi­o­gra­fii, diverse volume şi volumaşe, bro­şuri şi tomuri impresionante com­pletează o operă impresionantă prin mărime, dar şi prin interpretare. Este creditat ca autor a peste 1.000 de vo­lume, 12.755 de articole şi 4.963 de re­cen­zii. Un spirit enciclopedic neegalat încă în cultura română!

Când nu scria, în liniştea casei de la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga conferenţia. Pe diverse teme, după in­te­resul momentului, categoria as­cul­tătorilor sau preferinţele sale: des­pre Bizanţ, sud-estul european, cultura engleză, italiană, armeană, al­ba­neză, catapetesme, oraşul Iaşi, po­poa­rele balcanice, Aurel Vlaicu, con­cep­ţia istorică. A publicat şi adnotat do­cumente străine despre România, identificate în arhivele din statele europene unde a călătorit.

Cu aceeaşi ardoare s-a implicat şi în viaţa politică a „cetăţii”. Din 1910 şi până spre sfârşitul deceniului patru, animat de „promovarea spiri­tului naţional”, a condus Partidul Naţionalist Democrat. De-a lungul vremii i-a avut printre colaboratori pe A.C. Cuza, D. Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, D.V. Ţoni, Ion Z. Codreanu, P. Ţopa, C. Şaban-Făgeţel. Copleşiţi de personalitatea cărturarului, puţini i-au rămas alături până la sfârşit. Prezent în mai toate legislaturile din perioada interbelică, a atins apogeul carierei politice în împrejurări grele pentru România, în timpul „marii crize”. Între 1931 şi 1932 a condus Con­siliul de Miniştri, format mai ales din tehnicieni. Împărţit între demnitatea publică şi activitatea ştiinţifică, a suportat cu greu şi afronturile adversarilor politici. Orgolios din fire, obişnuia să şfichiuie cu vorba pe oricine îl deranja. Un asemenea „incident” îl relatează chiar Iorga în me­mo­riile sale, publicate cu titlul „O via­­ţă de om aşa cum a fost”: „După ce iz­­go­nisem de la Instrucţie toată ban­da solicitatorilor politici şi toată gloata confuză a cutreierătorilor de bi­ro­u­ri, impunând munca şi răsplătind-o şi prin daruri de vacanţă (…), credeam că pentru lucrul meu ştiinţific şi pentru un trup de sexagenar, peste care, pentru întâia oară, din exces de muncă, se vor abate infirmităţile, am dreptul la câteva luni de linişte, în odăiţele de la Mangalia. Ce nu s-a uneltit în urma mea! (…) Veniseră la mine acolo câţiva proprietari rurali foarte împovăraţi, care-mi cereau moratoriu sau alte măsuri care ar fi lovit greu în creditul ţării. Le-am refuzat. Ofeream în schimb recomandaţii către organele fiscale pentru păsuiri indicate de situaţie. Din dos, un glas a ţâşnit: «Dar noi suntem disperaţi». I-am răspuns că, deoarece de-o parte e casa mea, de alta, marea, dacă ar fi disperaţi, s-ar fi aruncat în mare în loc să îmi vină în casă.” Prin­tre vorbele de duh rostite de-a lungul timpului, în diverse împrejurări, istoria consemnează şi unul petrecut în 1926. Atunci, în toiul campaniei electorale, în ziarul Neamul Românesc, Nicolae Iorga i-a numit „fripturişti” pe câţiva politicieni naţional-ţărănişti „trecuţi” la partidul de guvernământ al generalului Averescu, după ce fuse­se­ră „îmbiaţi” cu funcţii în fruntea mi­nis­terelor şi prefecturilor.

Implicarea în viaţa politică i-a adus şi sfârşitul. Denunţase în anii ’30 atentatele comise de legionari împotriva adversarilor politici, ceea ce îl transformase într-un „duşman” al Legiunii. În 1937, relaţiile păreau să se amelioreze, o dată cu editorialul elogios semnat de profesor în onoarea legionarilor Moţa şi Marin, ucişi în războiul civil spaniol. Un an mai târziu însă, Nicolae Iorga, consilier al Regelui Carol al II-lea, şi-a reluat atacurile împotriva „Căpita­nului”. I s-a răspuns în martie 1938, printr-o scrisoare plină de reproşuri: „Eşti un incorect”, scria Corneliu Zelea Codreanu. „Eşti un necinstit sufleteşte. (…) Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale. N-am nimic. D-ta ai totul. Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de su­fle­tele noastre nevinovate!” Acu­ze­le s-au soldat cu un proces de calomnie, transformat într-unul de subminare a autorităţilor statului, fiind finalizat cu condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu la 10 ani închisoare. În noiembrie 1938, Codreanu, împreună cu alţi 12 le­gi­o­nari, a fost asasinat la Tâncăbeşti, iar Nicolae Iorga a devenit, în ochii gar­diş­tilor, „autorul moral” al crimei. Şi ţintă izbutită a „sfintei răzbunări le­gionare”.

Tragicul sfârşit, presimţit de Iorga după cum reiese din discuţiile sale cu apropiaţii, s-a produs în 1940, în timpul scurtei guvernări legionare. La 27 noiembrie 1940, şapte legionari l-au ridicat de acasă, din Sinaia, sub pre­textul unui interogatoriu la Bu­cu­reşti. „În drum spre maşină, grupul s-a întâlnit cu domnişoara Alina Iorga, fiica savantului, care, auzind de la tatăl său că merge la Bucureşti pentru un interogatoriu, a cerut să mear­gă şi ea”, relatează un document iden­tificat în arhiva lui Dudu Velicu, fost an­gajat al Serviciului Special de In­for­maţii. „Însă unul din cei 7 i-a răs­puns că nu are loc în maşină. Pro­fe­so­rul a fost aşezat în faţă împreună cu şo­ferul şi un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au ple­­cat cu salutul legionar.” Trupul ne­­însufleţit al cărturarului a fost des­co­­perit a doua zi, într-un şanţ, aproa­pe de Şoseaua Ploieşti-Strejnic. Nouă car­tuşe puseseră capăt vieţii cărturarului.

S-au scris multe istorii de la Iorga încoace. Dar, în memoria colectivă a românilor, numele cărturarului este sinonim cu erudiţia. Frumoasă re­compensă, am zice, pentru istoricul printre cugetările căruia a fost şi această premoniţie: „Recunoaşterea posterităţii e un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat”. [sursa]