DESPRE HIP-HOP[1]

Andrei Stoenescu, 11G * GŞ Energetic – Târgu Jiu

            Muzica, una dintre cele 7 arte[2], este, sau ar trebui să fie, expresia unor trăiri sufletești, unor idei/concepții expuse într-o formă organizată estetic, plăcut. Nu insist însă asupra definirii generale a muzicii. În cele ce urmează încerc să fac înțeleasă ideea de hip-hop, mai exact, să spun ce reprezintă ca gen de muzică și mișcare culturală. Când și cum a apărut este arhicunoscut, nu acestor aspecte le voi acorda atenție, ci mă voi limita la percepția actuală a genului, la impresie și expresie. Foarte multe persoane au o impresie greșită despre acest gen muzical deoarece interpretează îndoielnic mesajele–„ţipăt” cuprinse în cântece, mesaje spuse direct, exact așa cum este realitatea, iar cei mai mulți dintre noi preferăm să ne hrănim cu clișee, evitând să le ascultăm până la capăt. Trecând peste prima barieră a formei, a expresiilor formulate dur, vom putea înțelege mai bine sensul și mesajele ce vor a fi transmise.

Desigur, și în acest gen regăsim abordări tematice comune, se vorbește despre bani, iubire, politică, societate, conflicte dintre generații și mentalități etc.[3] Muzica hip-hop mi-a dat impresia că artistul pe care îl ascult nu creează un monolog cu mine, ci, mai degrabă, dezvoltă un dialog, eu fiind atât parte a cântecelor lui, cât și interlocutor. Muzica fiind de această dată feed-back, ecou la așteptările în care mă aflu. El cântă un vers pentru a-mi oferi, pentru a-mi transmite o stare. Într-adevăr, ca în orice alt domeniu, există și aici uscături, autoproclamați „artişti” care nu au nimic de spus, doar abuzează de limbajul vulgar, fac pe grozavii, înjură și atât. Dar ar fi nedrept să reducem la aceștia întreaga categorie a hip-hop-erilor.

În urmă cu câțiva ani, un artist foarte talentat, din punctul meu de vedere, spunea într-o piesă: „Lăsați copiii să asculte, că învață multe, părinții n-au timp să discute”[4]. Chiar dacă nu există înlocuitori pentru părinți, rezonez perfect cu acest mesaj. În ziua de astăzi, părinții sunt foarte stresați de locul de muncă, tăierea salariilor sau întârzierea lor. Din acest motiv, uită adeseori că ar trebui, din când în când, să-și mai facă timp și pentru copiii lor. Puțin probabil ca un copil să se ducă la părintele lui să-i spună „vreau să discutăm despre ceva”, de aceea, în mod normal, este de datoria părinților să facă acest pas, să se deschidă spre noi. Dar dacă un părinte își surprinde copilul ascultând hip-hop și-l descurajează, poate greși enorm. Eu am avut destul de puține ocazii să discut cu părinții mei, din motivele menționate mai sus. Dar, în schimb, ascult în fiecare zi și caut piese sau albume noi, pentru a învăța și alte lucruri pe care, poate, nu le știam și de care, cândva, mă voi lovi sigur. Ceea ce nu înseamnă că acord tuturor cântecelor din acest gen întâietate sau valoare de adevăr. Cum e și firesc, sunt selectiv, analizez, filtrele mele subiective fiind cele care îmi vor dicta.

M-am axat în special pe hip-hop-ul românesc. Apreciez că reprezentanții acestuia pot împărtăși cel mai bine publicului anumite stări specifice. Comparativ cu cei din alte țări care, în general, sunt foarte bogați și contactul lor cu „cartierul”, cu zona underground e nul, ai noștri, vorbesc și de sărăcia sau nevoile de care ne izbim cu toții. Astfel noi ne putem regăsi în cântecele lor, iar ei devin exponențiali în contextul din care cu toții facem parte.

Un subiect destul de important și abordat este politica. Pe toți ne interesează politica, fie că ne dăm seama sau nu. Fie că ne convine sau nu, aceasta ne afectează. De aceea tonul critic la adresa politicienilor este pe deplin justificat. Trupe ca Paraziţii[5], au destule piese scoase despre acest subiect, și, consider eu, foarte reale, bine gândite. Îmi amintesc un vers de-al lor care sună cam așa: „copiii se dau pe gheață în săli de clasă”. Asta… ar trebui să ne dea de gândit și, dincolo de conținutul perceput ca negativ al cântecelor, să vedem care sunt cauzele, ce e de făcut. Putem găsi și mesaje mai dure, spuse pe un ton mai agresiv, sau chiar injurios. Din acest motiv, sub paravanul „ia uite cum vorbește și ăsta!”, foarte mulți se feresc să asculte și se opresc aici, după care se întorc la genuri comerciale de muzică, mai accesibile, mai puțin solicitante.

Eu nu mă consider nici huligan, nici derbedeu, nici nesimțit, cu toate că ascult acest gen de muzică. Dimpotrivă chiar. Fără a suspecta vreo conspirației anume, hip-hop-ul mă liniștește, mă ajută să văd și dincolo de ce vor „ei” să vedem și mă motivează. Acesta este rolul muzicii hip-hop, să-ți deschidă ochii, să poți vedea dincolo de stereotip. Cei care apreciază muzica bună, vor înțelege de pe albumele artiștilor că va trebui să cumpere cd-uri originale pentru că așa este corect, întrucât există foarte puțini bani în buzunarele lor din cauză că nu sunt promovați, nu apar la radio, tv etc. Așa cum ne deranjează pe noi furturile, și noi trebuie să înțelegem și să admitem că și furtul intelectual tot hoție se cheamă iar păgubiții sunt tocmai artiștii de a căror muncă ne bucurăm.

Nu știu dacă aceste cuvinte vor avea vreun rost, nu știu dacă va exista cineva care o să înțeleagă ceea ce vreau eu să transmit dar, dacă se va găsi măcar un cititor care m-a înțeles, scopul acestui text a și fost atins! Este într-adevăr o idee bună, fiecare dintre noi trebuie să facă ceva pentru locul în care trăim, indiferent de cum trăim. Eu consider că, de această dată, exprimându-mi asumat opinia, mi-am făcut datoria corect în primul rând față de mine. Voi participa la orice fel de protest, pentru că asta m-a învățat hip-hop-ul, să-mi apăr drepturile, chiar dacă protestul mă privește direct sau nu. Voi lua măsuri să nu mă las furat nici măcar cu un ban, pentru că nu contează suma, ci gestul în sine. Trebuie să renunțăm la „trec peste, oricum, nu prea contează”. Este ineficientă atitudinea asta, ba contează și încă foarte mult. Asta demonstrează că noi chiar existăm și nu ne place să fim nedreptățiți, tâlhăriți sau batjocoriți. Din acest motiv consider că trebuie să ne impunem, să nu uităm că avem drepturi și că acestea trebuie să ni se respecte.



[1] Crearea termenului hip hop este atribuită lui Keith Cowboy. Deși Lovebug Starski, Keith Cowboy și DJ Hollywood foloseau termenul când acest gen de muzică era cunoscut ca disco rap, se crede că Keith Cowboy a creat acest termen în timp ce râdea de un prieten care se înrolase în armată, cântând cuvintele „hip/hop/hip/hop” într-un fel în care imita cadența ritmică a soldaților ce mărșăluiesc. Cowboy a dezvoltat cadența și a înglobat-o în spectacolele lui, apoi a fost copiată de alți artiști. Afrika Bambaataa este primul care a folosit termenul ca descriere a subculturii de care aparține muzica hip hop, deși se sugerează că același termen a fost și ca o descriere negativă a noului gen de muzică. De când a apărut în New York în anii 1970, hip-hop-ul a ajuns să înglobeze un întreg stil de viață care încorporează diverse elemente de etnicitate, tehnologie, artă și cultură urbană. wiki source

[2] Arhitectură, Sculptură, Pictură, Muzică, Poezie, Dans, Film

[3] Vă sugerez: Cedry2k, Paraziții, Raku, Cretzu, Bitză

[4] Cheloo

[5] Paraziții  este o apreciată trupă hip-hop înființată în martie 1994 de Cheloo (Cătălin Ștefan Ion). În luna mai i se alătură Ombladon (Bogdan Ionuț Pastaca). Prima piesă înregistrată este „În Jur” și a apărut pe 13 Septembrie 1994. Până în prezent au înregistrat zeci de albume atât cu trupa, cât și solo.

[articol apărut în revista UTOPIA, nr. 04]