adev mincArticol scris de Radu Herjeu | IMPULS, nr. 3

Mi s-a spus de multe ori că nu există adevăr. Că nimeni nu l-a văzut, că nu-l poate arăta nimeni cu degetul. Că fiecare om îşi construieşte propriul adevăr în funcţie de informaţiile pe care le are, de modul în care a fost crescut, de lucrurile în care crede, de cei din jurul lui. Că nu se poate şi e chiar periculos să încercăm raportarea tuturor lucrurilor la un adevăr suprem, pentru că, nu-i aşa, oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevărul lui mărunt şi neînsemnat, dar atât de important atunci când îl opunem adevărului celuilalt. De nezdruncinat, ca şi când ar fi rupt din acel copac al înţelepciunii.

Aceiaşi oameni care-mi spuneau că nu există adevăr, ţineau cu dinţii de părerile lor, de convingerile lor, de senzaţiile lor. De fapt, ei îşi apărau dreptul de a crede în ce vor ei. De a-şi apăra universul strâmt în numele adevărului propriu. Ei nu pledau pentru înţelegere, ci pentru dreptul de a nu fi contrazişi. Atunci când crezi cu tărie în ceva, pentru că ai nevoie să crezi, transformi totul în adevărul tău. Viaţa ta se mulează pe acest adevăr. Toate lucrurile, oamenii, ideile intră în universul tău doar după ce au trecut prin acest şablon, devenit Adevărul. Şi-l aperi cu disperare pentru că nu vrei ca universul tău să se clatine. N-ai putere să o iei de la capăt. Nu te gândeşti niciodată că cel de lângă tine are un univers construit pe baza unui adevăr, poate, exact opus celui pe baza căruia respiri şi iubeşti tu.

Atunci când întâlneşti un om care e capabil să-şi susţină adevărul mai puternic decât tine, atunci când argumentele lui şi rezultatele modului în care crede sunt superioare reuşitelor tale, atunci când simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare, apelezi la sintagma atât de preferată de cei slabi: nu există adevăr absolut. Pentru că, dacă ar exista, cine l-ar deţine? Ce om ar fi capabil să descifreze secretele universului? Şi cum l-am recunoaşte? Cum aş putea accepta ca el e mai bun decât mine? Mai demn să deţină acest adevăr şi mai capabil să-l împărtăşească celorlalţi. Cât din ceea ce cunoaştem e adevărat? Cum se face că lucrurile despre care avem senzaţia că ştim atâtea se dovedesc false? De ce adevărurile noastre se schimbă atât de des? Oare acesta nu e un indicator al capacităţii noastre de a “descoperi” adevăruri? Oare nu cumva periodica noastră căutare a adevărurilor care să justifice noile noastre scări de valori, care să explice ceea ce ni se-ntâmplă, care să ne facă universul din nou acceptabil, ar trebui să ne dezvăluie tocmai fragilitatea uneltelor cu care decidem ce e adevăr şi ce nu?

Acest “nu există adevăr” implică un alt pericol. Acela al deducţiei logice că nici minciuna nu există. Daca fiecare acţionează în baza propriului adevăr, rămâne la latitudinea noastră să stabilim ce e minciuna şi ce nu. Modelăm realitatea în funcţie de ceea ce credem noi că merită să stea în categoria adevăruri sau în cea de minciuni. Suntem astfel feriţi de reproşuri. Ne autojustificăm pentru a nu simţi sentimentul de vinovăţie. Întrucât cel mai important e ceea ce crezi tu despre tine. Pentru că e vorba de adevărul tău. Pentru că, pentru a face faţă celorlalţi, trebuie să fii sigur pe tine. Şi asta se face cel mai simplu atunci când lucrurile sunt împărţite în alb şi negru, atunci când lumea ta nu e răvăşită mereu de căutarea cine ştie cărui adevăr aşa-zis absolut, pe care nu l-a văzut nimeni niciodată. Eşti sigur atunci când oamenii se împart în cei care-ţi împărtăşesc adevărul şi în cei care împărtăşesc o minciună. Pe aceştia din urmă eşti gata să-i urci pe ruguri şi să-i arzi întru dreptul omului de a deţine adevăr propriu. Al tău.

Falsificarea adevărului înseamnă minciuna. Dar, oare, falsificarea minciunii înseamnă adevăr? Atunci când nu există adevăr şi, în consecinţă, nu există nici minciună, ce înţeles mai are cuvântul “încredere”? De ce oare raporturile dintre oameni par să se bazeze atât de mult pe un element lipsit de substanţă? În ce mod am putea să ne sincronizăm adevărurile pentru a se naşte acel sentiment pe care-l doresc atâţia? Nu cumva avem încredere numai în cei ce par să creadă în aceleaşi adevăruri ca şi noi? Oare nu cumva încrederea e doar reflexia propriilor convingeri? De ce ne doare atât de mult când cineva “ne înşeală încrederea”? Dacă această încredere n-a fost decât manifestarea dorinţei noastre de a ne simţi alături de cineva cu care să împărtăşim acelaşi adevăr? Oare, nu suntem mai îndureraţi de faptul că am inclus în adevărul nostru cealaltă persoană, am asociat credinţei încrederea? Oare, asta nu aruncă o umbră de îndoială asupra adevărului nostru? Cine a minţit? Celălalt sau te-ai minţit singur?

Avem nevoie de adevăr. Avem nevoie să credem în noi şi în ceilalţi. Nu putem trăi fără să avem sentimentul că împărtăşim cu ceilalţi un adevăr. Şi asta se întâmplă mult mai uşor atunci când nu-ţi pui prea multe întrebări legate de valabilitatea adevărului tău. Dar la fel de uşor se fărâma. Şi lasă în loc o mare durere. Odată trecută, îţi fabrici la repezeală un alt adevăr. Pentru că, nu-i aşa, nu exista adevăr absolut. Cealaltă variantă, a incapacităţii noastre de a ajunge la el, este de neacceptat!