spovedanie neterminataArticol scris de Valeria Roşca | IMPULS, nr. 2

Am descoperit de curând Spovedanie neterminată, de Gena Geamănu, publicată la Editura Bizantină,  o carte tulburătoare, despre singurătate și secrete, într-adevăr… Dar o singurătate care devenea tot mai acută în prezența celorlalți și niște teribile secrete spuse tuturor în gura mare…

Cum este posibil ca singurătatea să crească în jurul tău când oamenii mișună pe lângă tine, când ești prins în relații dintre cele mai diverse, care domestice, care profesionale? Cum e posibil să nu te mulțumească nimic, când aparent nimic nu-ți lipsește, nici libertate, nici profesie, nici iubire, așa cum o înțelege toată lumea?!… Tinerii visează cu nesaț la clipa când vor putea zburda liberi prin lume, departe de privirea severă a tatălui ori de gura restrictivă a mamei, să încerce toate variantele libertății… sau libertinajului! Și în loc de minunata voluptate, ce să vezi? Gustul cenușii! În ce fel suntem construiți? Sau doar Gena Geamănu este altfel, bizară, unică, singulară?  De ce simte atât de acut non-sensul vieții, neliniștea de a fi și uneori chiar dorința ilogică dar intensă de a nu mai fi? Și ce convertire miraculoasă trăiește, încât viața ei își schimbă radical coordonatele, culorile, pulsul, ritmul? Cum ajungi din singurătate pustiitoare, în chiar epicentrul comuniunii? Cum ajungi din deșert în Eden? Este o călătorie cu ajutorul imaginarului, sau este o călătorie reală, un tropism firesc al acestei complexe și misterioase ființe numită om?

De fapt fiecare om este unic, fiecare om e persoană, fiecare om este chemat la desăvârșire, la dialog, la împărtășire de celălalt. Adesea viața noastră se consumă în fleacuri, adesea suntem substanțe care ardem grațios într-o combustie a gratuității ai cărui combustibili sunt: orgoliul, vanitatea, răzbunarea, disprețul, ura…. când de fapt ar trebui să fim substanțe care prin combustia lor să se propulseze împreună cu ceilalți spre înalt.  A…, veți zice, asta-i găselniță de filosof! Ei, filosofii, tot vorbesc despre absolut, despre adevăr, dreptate, și alte pozne de-astea rupte de concret! Ei bine, da, uneori concretul, prea densul concret, grăunțele în căutarea cărora nu mai terminăm să purcedem, tocmai acestea ne condamnă la cumplită singurătate. În acest tip de singurătate, în care conștiința ta, dinspre orice direcție ai privi, te arată doar pe tine în toată …imperfecțiunea ta, secretele cresc mormane până la a te sufoca. Și ce secrete pot lăstări acolo, și de ce ar fi secrete dacă nu ar fi inavuabile, de nemărturisit?

Secretul apare ca urmare a fricii de celălalt. Cândva îmi amintesc că nu înțelegeam un autor care pornise chiar în căutarea fricii. Chiar îi mărturiseam atunci că rațional ar fi ca din calea fricii să fugi, mi se părea greu de admis că unii chiar pornesc în căutarea fricii… Acum admit că frica este un spectru care dacă apucă să se instaleze în tine, te poate prinde ca-ntr-o capcană, ca-ntr-un văl sinistru. Cu frica, fie că e frica de tine sau de ceilalți, trebuie să lupți. Cu ea trebuie să te confrunți. Dar dacă fugi ea, n-o cunoști, de aceea e de căutat. Pentru asta îți trebuie curaj. Curajul de a coborî în tine, acolo la izvoarele gândului, de a limpezi apele trăirilor, credințelor, de a te cunoaște, de a te demasca. Mare scofală, să te cunoști pe tine, ar putea replica scepticii sau prea încrezătorii. Și cum să te demaști, nu ți-ai deveni tu propriul tău dușman? Tu ai nevoie de protecție, nu de dezvăluiri infamante care să te compromită. Ei bine, nu. Adăpostim în noi aluviuni otrăvitoare, depuneri toxice. Toate gândurile noastre necurate despre ceilalți ori despre noi înșine, toate abaterile noastre de la bine, toți pașii noștri strâmbi sunt pași spre autodistrugere. Conținuturile noastre neaerisite devin explozibil care ne-ar putea arunca în orice secundă echilibrul în aer. E nevoie să ne facem curaj și să intrăm până în subsolul făpturii noastre pentru a depresuriza acea tainică încăpere. E nevoie de mărturisire. E nevoie de curățire. Sigur că ai nevoie de asistenți. Ai nevoie de prieten, dar de multe ori s-ar îngrozi dacă ar asista la toate expulzările monstruoase ori sulfuroase ale făpturii tale. Chiar dacă s-ar regăsi poate în trudnicul fenomen, te gândești să-l menajezi ori să salvezi aparențele. Arta ascunderii este mult mai exersată decât arta demascării. Atunci afli că există și profesioniști ai mărturisirii. Psihanalistul și preotul duhovnic. Necredincioșii îl aleg pe primul. La duhovnic ajungi ca necredincios abia după convertire. Dar convertirea nu e un act de alegere liberă, este un dar.

Spovedania neterminată a Genei Geamănu este o spovedanie publică. Nu e vorba de a-și pune cenușă în cap, cât despre o aruncare în cele patru vânturi a cenușii de pe fundul oceanului ființial. Jurnalul Genei Geamănu nu era destinat publicării. Dacă se naște din nevoia de limpezire a sinelui, continuă ca o comandă a duhovnicului. Duhovnicul este asistent la nașterea acestui sine curățat, limpezit, clarificat. Dar paradoxul este că aluviunile vin continuu iar truda de limpezire trebuie și ea să fie neîntreruptă. Publicarea este un gest de acceptare a transformării unui om încâlcit  într-un om simplu. Publicarea survine ca o pildă: Eu aceasta sunt. Îmi asum.

Ne-am obișnuit să considerăm omul simplu ca un om prostuț când de fapt simplitatea ar fi transparență, unitate, convergență, coerență. Un om transparent renunță la secretele sale împovărătoare. N-are secrete. Dar asta nu înseamnă că e nătărău. Ci că lumina îl poate penetra fără probleme încât, asemeni tuturor suprafețelor netede și transparente, poate deveni orbitor.