Cruciat, amoral sau decăzut?Am vorbit, cu altă ocazie, despre fenomenul Piteşti. Ulterior, revizuind materialul, mi-am dat seama că multe aspecte punctate meritau nuanţate pentru a oferi o imagine pertinentă a fenomenului în sine. Reeducarea promovată la Piteşti este în mod evident forma cea mai teribilă de terfelire a omului în lumea contemporană (depăşeşte prin cruzime, bestialitate şi permanenţa torturii şi modelul sovietic şi pe cel chinez). Ea vizează o anumită categorie socială: pe cea a studenţilor. În toate timpurile, intelectualitatea a creionat direcţiile de evoluţie ale societăţii contemporane ei. Acţionând pe un astfel de palier, al tinerilor viitori intelectuali, procesul de reeducare se putea extinde ulterior, cu ajutorul reeducaţilor, la nivelul întregii suflări româneşti. Ideea absolut demonică a şi fost pusă în practică. Virgil Ierunca notează în acest sens trimiterea studenţilor reeducaţi în postura educatorilor la Canal, la Gherla, la Ocnele Mari şi Târgu-Ocna. Dacă la Canal sau la Gherla experienţa a reuşit iniţial (cu precizarea că tortura devenise aici scop în sine), la Târgu-Ocna a eşuat. Greva foamei s-a declanşat în jurul unui student de la Facultatea de Drept de la Bucureşti care trecuse parţial prin demascări la Piteşti şi nemaisuportând repetarea lor, a încercat să se sinucidă. ©POLEMIKA | Gestul a declanşat solidaritatea celorlalţi studenţi care au ameninţat cu greva foamei dacă nu se vor pune capăt demascărilor. Probabil incidentul ar fi rămas fără ecou, dacă închisoarea s-ar fi bucurat de privilegiul izolării pe care l-a avut cea din Piteşti (într-o duminică dimineaţa, când pe terenul de sport din preajma închisorii se disputa un meci de fotbal, studenţii îngrămădiţi la ferestre au început să ţipe, cerând ajutor – paradoxal, nu-i aşa?!?). Nici la Ocnele Mari reeducarea n-a avut sorţi de izbândă. Fuseseră aleşi pentru reeducare oameni mai în vârstă despre care s-a presupus că nu vor opune prea mulă rezistenţă. Contrar aşteptărilor, nu numai c-au fost mai tari decât mulţi tineri, dar au găsit şi mijlocul de a comunica cu ceilalţi deţinuţi ce se întâmplă. În numele tuturor, personalităţi precum prof. Manoilescu (fost ministru) sau Petre Ţuţea au ameninţat că se vor sinucide în masă, dacă nu încetează schingiuirile. Cum legătura cu exteriorul era posibilă fie prin intermediul deţinuţilor de drept comun, fie prin vizitele la vorbitor, posibilitatea reală a divulgării opreşte şi aici demascările.

Ceea ce rămâne tulburător în conştiinţa noastră este faptul că experienţa a avut material uman. Cum anume au reuşit deţinuţii politici să se raporteze la ceea ce li s-a întâmplat ţine de tăria de caracter a fiecăruia. Este interesant de urmărit în acest sens tipologia deţinutului politic. În viziunea aparatului de represiune, deţinutul politic român intră în categoria „obiectelor”, el este „ceva”, iar nu „cineva”, este „nimeni şi nimic” (Lena Constante). Grila de antierou prin care este perceput deţinutul de drept comun se eroizează în cazul deţinutului politic. Cauza politică pentru care este închis şi suferinţa ce înnobilează transformă deţinutul politic într-un deţinut de conştiinţă. Şi totuşi, aceste premise nu sunt suficiente pentru a cataloga irevocabil deţinutul politic drept erou. Vorbind despre eroism în astfel de condiţii, A. Marino se referă la două tipuri: „unul sublim şi spectaculos, al marilor gesturi şi sacrificii şi un altul moderat, cotidian, obscur, adesea anonim, al sacrificiului şi mortificării zi de zi.

Ruxandra Cesereanu, cercetător avizat al universului concentraţionar distinge în „Călătorie spre centrul infernului” trei tipuri posibile de deţinuţi: cruciaţii, amoralii şi decăzuţii. Sursa fundamentală care a stat la baza generării acestei tipologii este textul memorialistic. Înainte de a nuanţa, trebuie avut în vedere faptul că experienţa detenţiei este asumată diferit în funcţie de personalitatea, de sensibilitatea şi de sistemul valoric interiorizat de cel în cauză.

Figura cruciatului este semnificativ reprezentată în memoria foştilor deţinuţi politici. Cercetătoarea identifică în această categorie două cazuri cu statut aparte: Este vorba despre Paul Goma şi Nicolae Steinhardt. Dacă Paul Goma este „războinicul prin excelenţă”, răspunzând la represiune prin legea talionului, lui N. Steinhardt îi este specifică nonvalenţa christică (se cunoaşte faptul că Steinhardt îşi converteşte patimile detenţiei într-o şcoală a creştinismului – „Jurnalul fericirii”). Doar împreună Paul Goma şi N. Steinhardt „alcătuiesc cruciatul deplin, prin unirea contrariilor: primul insistă pe latura ofensivă”, al doilea, pe cea ascetică” (R. Cesereanu, op. cit.). Dintre cruciaţi ar mai putea face parte cei pe care Alexandr Soljeniţîn îi numea „evadaţii în suflet”, marcaţi de obsesia evadării pe tot parcursul detenţiei. In această categorie s-ar integra Ion Ioanid.  Există si femei mărturisitoare ce se încadrează în seria „cruciatelor”: Elisabeta Rizea, Oana Orlea, Lena Constante, Dina Balş sau Adriana Georgescu.

Un al doilea tip de deţinut este amoralul, selectându-se uneori dintre cei mai spiritualizaţi indivizi aflaţi în detenţie. In această categorie, cercetătoarea se opreşte asupra unui caz complicat şi controversat prin permanenta pendulare între victimizare şi colaboraţionism a celor ce judecă din afară. „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” a stârnit suspiciuni, deoarece Constantin Noica cere înţelegere pentru agresorii comunişti. Cred că faptul că schimbă o rugă individuală într-un apel colectiv este nedemn, îndemnul apropiindu-l de Mircea Vulcănescu, o altă victimă a Gulagului care postula uitarea („Să nu ne răzbunaţi!”). Iertarea călăilor echivalează cu abdicarea morală. Cazul este controversat şi merită o abordare de sine stătătoare.

Un alt tip de deţinut este „decăzutul”. În această serie intră mai ales deţinuţii marxişti, identificând figura colaboraţionistului şi a delatorului ( a trăi înseamnă a trăda, a trăda înseamnă a avea ce mânca). Până la urmă, trebuie să recunoaştem că deţinutul alege să decadă sau nu, iar alegerea morală îi aparţine în exclusivitate. Este singura putere care i-a mai rămas.

Aceeaşi paradigmă se verifică şi în societatea postdecembristă, liberă. Viaţa de lagăr este reiterată metaforic în viaţa în libertate, omul contemporan ipostaziindu-se, fară vrerea sa, într-unul din tipurile enumerate mai devreme. Se raportează astfel la viaţă, la valorile ei, prin conduita morală din ipostaza cruciatului, amoralului sau a decăzutului. Dacă în detenţie surghiunul fizic era dublat de cel psihic, în societatea contemporană evoluţia individului a suprimat surghiunul fizic, pentru că e considerat semn al primitivismului, al barbariei, în schimb a perfecţionat surghiunul psihologic. Şi noi toţi resimţim presiunea postmodernităţii. Fără să apăsăm pedala eroismului gratuit, ne regăsim, cei mai fericiţi în ipostaza cruciatului, cei ce acceptăm tacit compromisul – în ipostaza amoralului, iar cei ce punem înainte de toate interesul material, lezând pe ei din jur, cu bună ştiinţă – în postura decăzutului. Sau pe rând, in fiecare din aceste ipostaze. Fiinţa este, până la urmă definită prin ceea ce face, prin fundamentul său etico-moral. Ce putem face pentru a nu uita trecutul, pentru a sensibiliza lumea? Actele de eroism aparţin unei epoci apuse. Putem în schimb să avem grijă de fiinţa noastră.

© Marinela Pîrvulescu @ Polemika