Dorel Şchiopu – Vulcan

Pe vremuri eram un microbist destul de devotat. Urmăream etapele „Diviziei A” – actualmente, Liga lu’ Mitică – aproape cu religiozitate. Când se transmitea celebra emisiune „Fotbal – minut cu minut” aveam întotdeauna un aparat de radio lângă mine. Am şi acum caietul din armată în care notam rezultatele şi întocmeam clasamentul în fiecare săptămână.

Culmea! – în acea perioadă ante-decembristă, considerată una înapoiată din multe puncte de vedere, Steaua a reuşit să câştige Cupa Campionilor Europeni. Cea mai mare nedumerire a mea pe atunci era să văd că echipele străine au voie să folosească 5 jucători de altă naţionalitate, dintre care cel mult 3 pe teren în acelaşi timp. Nu înţelegeam. Credeam că o echipă are, printre misiunile ei importante şi pe aceea de a reprezenta ceva: un oraş, o instituţie, o ţară etc.

                Cu vremea şi cu vremurile interesul meu pentru fotbal a mai scăzut. Am avut însă, în ultimii ani, câteva momente edificatoare pentru mine ale modului în care s-a dezvoltat fenomenul „fotbal”:

– La un derby Real Madrid – Barcelona pe teren erau 9 jucători olandezi şi doar 3 spanioli;

– Am văzut cum echipa Internazionale Milano a câştigat Liga Campionilor, în 2010, fără să aibă măcar un italian pe teren! În treacăt fie spus această lipsă de patriotism a fost taxată foarte dur după câteva luni când echipa naţională a Italiei nu a reuşit să treacă de grupele Campionatului Mondial din Africa de Sud.

– Un alt moment în care mi-am dat seama cât de învechite sunt concepţiile mele despre fotbal a fost acela în care, după ce ascultasem 10 minute din comentariul unui meci din Liga I nu reuşisem să îmi dau seama care sunt echipele respective. La un nume de jucător român auzeam 7-8 nume de jucători străini. Juca Astra Ploieşti cu o candidată la retrogradare.

– Nu am înţeles nici până azi cum a ajuns Universitatea Craiova să-şi aducă un atacant tocmai din Australia, când în Oltenia, pe toate maidanele fotbalul este o religie – se joacă şi cu sufletul – şi s-ar putea găsi mii de copii care să le dea lecţii de fotbal australienilor.

Cel mai semnificativ pentru mine, însă, dintre aceste momente revelatoare a fost cel în care mă aflam în tribună, la meciul CFR Cluj – AS Roma, în decembrie 2010. Pe teren erau 3 români, dintre care unul era în poartă la… AS Roma! Credeţi-mă, la câţi africani avea Clujul în echipă, aveam impresia că nu e echipa mea! Mă gândeam că în felul acesta, următoarea calificare a României la un turneu final de campionat mondial ar putea fi prin 2040.

Doamne! Ce normală era lumea fotbalistică pe vremuri!

– Bine, bine, – aveţi dreptate să întrebaţi – dar ce legătură au toate acestea cu titlul materialului?

Nu ştiţi ce înseamnă CR7? Cum? Nu se poate! Pe ce lume trăiţi?

Am citit săptămâna trecută cronica semifinalei Ligii Campionilor, Real Madrid – Bayern Munchen.                 Din lipsă de timp, obişnuit să citesc „pe diagonală”  astfel de cronici, atenţia mi-a fost totuşi atrasă de o expresie de genul: „CR7 – neputincios în faţa dârzeniei bavareze”.

Stai! CR7? Ce-o mai fi şi asta: materialul astronautic din care este făcută mingea, un nou element chimic pe tabloul lui Mendeleev, vreun stimulator fizic de ultimă generaţie? Revin pe cronică şi realizez, pe teren au jucat 21 de jucători şi CR7 (Cristiano Ronaldo, purtătorul tricoului cu numărul 7, cel care a fost „cumpărat” cu doar 96 milioane € şi care are un salariu anual de vreo 15 milioane €)!

Aflu că Real Madrid a pierdut semifinala şi din cauză că Ronaldo – CR7 a ratat un penalty. Îmi dau seama că vă este imposibil să vă imaginaţi aşa ceva. Imaginaţia noastră nu poate depăşi asemenea bariere.

Când ai 96 milioane € te poţi gândi dacă să cumperi SIDEX Galaţi, Cupru Min sau pe CR7, iar dacă ai optat pentru ultima variantă şi îi mai dai acestuia şi 15 milioane € pe an, ratarea unui penalty este de neînchipuit. Nu poate avea nimeni o imaginaţie atât de bogată şi de perfidă, aş putea zice. Şi totuşi, s-a întâmplat! Cum a  fost posibil? A fost un trucaj al televiziunii spaniole, a fost o păcăleală de aprilie? Nici vorbă. Faci totuşi un duş rece ca să fii sigur că s-a întâmplat cu adevărat: CR7 a ratat un penalty!

Luaţi problema. Suciţi-o. Învârtiţi-o. Eroarea umană, imprecizia nu au loc când e vorba de CR7. Veţi ajunge inevitabil la concluzia mea: a făcut-o intenţionat! Motivul: era nemulţumit de salariu. Nu mă credeţi? Verificaţi! Tocmai se află în negocieri. Cere 20 de milioane!

– Nu mi-i daţi, vă  arăt eu! La valoarea mea, dau gol când vreau şi ratez doar atunci când vreau. 20 de milioane? Incredibil! Uite unde a ajuns fotbalul.

Dintr-un calcul sumar rezultă că 20 de milioane € echivalează cu salariul pe un an de zile pentru circa 11 mii de români. Nu mă gândesc că în timp ce CR7 primeşte această sumă, după statisticile ONU, în lume, la fiecare secundă moare un copil de foame sau că în unele ţări, o mamă din 5 moare la naştere din cauza asistenţei medicale precare.

Sigur că nu Ronaldo e de vină pentru toate acestea. Puteţi invoca şi argumente referitoare la principiile economiei de piaţă, la profitul echipei care îşi permite să ofere acest salariu. Nu mă va convinge nimeni şi nimic să renunţ la ideea că lucrurile au luat-o razna în lumea asta, în care regula supremă pare a fi plusvaloarea acţionarilor, restul fiind detalii.

Într-o celebră carte – Sfidarea mondială – J.J.S. Schreiber dă câteva exemple relevante despre lupta economică între diferite zone ale lumii la mijlocul secolului XX. Unul dintre aceste exemple se referea la faptul că în 1960, Malaezia, cumpăra un Jeep cu 4 tone de cauciuc, iar în 1970 cu 10 tone. Acelaşi Jeep (produs într-o ţară occidentală, desigur) costa 14 saci de cafea în anul 1954, iar în 1962, 32 de saci.

Concluzia: Jeep-ul s-a scumpit, dar cafeaua şi cauciucul, nu. Unde se stabilesc preţurile acestea? La bursele din ţările occidentale. Poate nu sunt cele mai potrivite exemple, dar cred că ne pot ajuta să înţelegem unele dintre cauzele care îi fac pe bogaţii aceleiaşi planete, tot mai bogaţi, iar pe săracii ei, tot mai săraci.

Să nu înţelegeţi că aş contesta dreptul lui sau meritul lui Ronaldo de a primi acel salariu uriaş. Mă aştept doar să nu insulte aşteptările propriilor fani şi să se concentreze – direct proporţional cu salariul – atunci când execută un penalty.

Asta, aşa, doar pentru a găsi ceva justificări de ordin economic în toată această afacere numită fotbal. Oricum, eu am să susţin – întotdeauna, necondiţionat şi fără excepţii – adversarii echipei lui CR7. Pentru că fotbalul trebuie să rămână, în primul rând, un sport. Abia după aceea, o afacere.

Articol apărut în revista Utopia.