Concert simfonic dedicat zilei de 1 martie * duminică, 27 febr. 2011 * ora 19

* Teatrul Dramatic Elvira  Godeanu – Târgu Jiu *

Solist: Simion Petrencu * Dirijor: Florin Berculescu (LMAP – Târgu Jiu)

J.HAYDN – SIMFONIA NR.92 în Sol Major ,,OXFORD’’ • L. v. BEETHOVEN – ROMANTA op.50 în Fa Major, pt.vioară şi orchestră • *PAUZA 10 MIN.* • W. A. MOZART – SIMFONIA nr.36, kv.425 în Do Major ,,Linz”

Lucrările din program

Joseph Haydn. Simfonia „Oxford”, nr. 92, în Sol major

Compusă în 1788, lucrarea poate fi considerată o punte către cele 12 capodopere finale haydniene ale genului – celebrele Simfonii londoneze. Este o compoziţie târzie, marcată de influenţa mozartiană, pe care Haydn a ales să o dirijeze cu ocazia unui eveniment festiv de o importanţă covârşitoare pentru cariera sa: Universitatea din Oxford îi decerna compozitorului, în anul 1792, titlul de Doctor Honoris Causa. De atunci, lucrarea a primit numele de Simfonia „Oxford”. Pe tema canonului prezentat în teza de doctorat, Haydn a compus mai târziu o lucrare folosind cuvintele Decalogului, redând anume, la cea de-a opta poruncă -„să nu furi”-, chiar o melodie…furată.

Simfonia Oxford este o creaţie în care se evidenţiază tehnica travaliului tematic, cu zone de prelucrări surprinzătoare ale materialului muzical, pe fondul unui clasicism expresiv, de substanţă. Este o simfonie în patru părţi, cu introducere lentă, Adagio. Părţile extreme, în formă de sonată, încadrează un Adagio liric (partea a doua) şi  un Menuetto în Allegro, ca parte a treia, totul dezvăluind nobleţea unei muzici profunde.

Wolfgang Amadeus Mozart. Simfonia „Linz”, nr. 36, în Do major, KV 425

În ultimul deceniu al vieţii, Mozart se îndreptă cu pasiune către genul operei. Totuşi, simfonia rămâne o preocupare de suflet a geniului său, revelată prin cele şase creaţii de gen compuse în această perioadă vieneză (1781-1791).

Realizarea simfoniei nr. 36 în Do major a durat doar patru zile (31 octombrie 1783-4 noiembrie 1783), fiind compusă pentru un concert din Linz, şi dedicată asociaţiei muzicale a acestui oraş. Prima din cele patru părţi ale tiparului tradiţional este precedată de o introducere lentă, surprinzătoare prin patosul său din care ia naştere muzica primei părţi (Allegro spiritoso), cursivă, de o mare diversitate tematică. Partea a doua, Poco Adagio, se transformă într-o oază a reveriei, înainte de revenirea tonală din partea a treia, Menuet şi Trio, în care eleganţa expresiei transpare dincolo de ecourile ritmice ale părţii întâi. Finalul, în Presto, este pregătit şi conturat cu o măiestrie uluitoare, care ţese legături tainice între idei muzicale, contraste afective şi prelucrări motivice, împlinite într-un  fortissimo – măreţ simbol al idealului. În faţa complexităţii acestei simfonii, atât de scurta sa geneză devine inexplicabilă.

Ludwig van Beethoven. Romanţa op. 50, în Fa major, pentru vioară şi orchestră

În anul 1802, Beethoven dedică viorii două Romanţe (în Sol major, op. 40, şi în Fa major, op. 50), plăsmuite într-o perioadă dramatică, în care surditatea începuse perfid să se instaleze. Trăirile zguduitoare ale compozitorului şi gândurile sale răscolitoare aşternute pe hârtie au născut atunci unul dintre cele mai tragice documente scrise vreodată : Testamentul de la Heiligenstadt. Romanţa în Sol major impresionează prin spiritul poetic al vibraţiilor contemplative ce nasc în sufletul ascultătorilor o lume a serenităţii şi reculegerii.