Este maimuţa de la/din/de televizor. Este ceea ce a făcut era video (a simulării artificiale a realităţii) din noi: maimuţe media, trăitoare în telepitecapitalism. Sub acest concept-percepţie, se condensează-concentrează, critica media realizată de două decenii, de poetul şi eseistul Bogdan Ghiu (n. 1958). Deconstructivist versat al fenomenului media, autorul invită la o critică „ecologică” şi imposibilă a acestei „mari nevăzute” (televiziunea) şi a extensiei sale, „catodul psihic” (televizorul). De ce trăim într-un ev media? De ce am ajuns terminale, relee, amplificatori ai media? Ce ştim despre ce vedem? Puteam sa nu fim ceea ce am ajuns? Sunt chestiuni la care B.G. oferă susţinute, utile şi convingătoare argumente. Capitalismul în care trăim este unul estetico-mediatic, virtualizat, pur semiotic. De acum mediul nostru natural de viaţă a devenit media. „Comunismul mediatic” e noua ideologie sau noua „religie” laică, noul mijloc de control, de influenţare.

Această eră media este una a umanizării maşinilor, a simulării viului, a vederii totale şi imediate, a tele-trăirii, a tele-existenţei. Dacă media s-a făcut mediu (de viaţă), e de la sine înţeles, că televiziunea (ca emblemă-sinonim al media) s-a făcut societate (e omniprezentă panoptico-ecumenic). Televiziunea a schimbat lumea, a modificat percepţia asupra realităţii, şi-a asigurat un viitor. De asemenea ne-a „obiectivat fantomal” şi pe noi, ne-a integrat în circuit, în reţea, ne-a transformat în fiinţe de sinteză (mediatică). Dacă iniţial televiziunea a însemnat emancipare prin cultură şi educaţie, astăzi datele problemei s-au schimbat radical: televiziunea „ a dispărut” în voyeurism şi narcisism ieftin, în telepopulism şi consum, iar tuturor ne dă iluzia comunicării – aneantizându-ne, consumându-ne (din consumatori media, am devenit simulacre de spectre).

Dacă s-a ajuns aici, nu este o fatalitate, nu e nimic degradant, e mai degrabă un efect de putere. Televiziunea e „duhul” puterii, a realizat o simbioză perfectă cu aceasta: tele-puterea. Ce ştie Televiziunea, ştie şi Puterea (ca instituţie solidară), ce controlează una, o face şi cealaltă. Dar puterea este (şi) ventrilocă, ne vorbeşte, vorbeşte direct în noi, ştie că oamenii au nevoie de televiziune, iar aceasta la rândul ei a ştiut să speculeze fisurile intime, vidurile inavuabile şi nevoia paradoxală de umplere prin fuga de sine resimţită de noi toţi, indiferent de meridian. Altfel spus, trebuie să „acceptăm” esenţa televiziunii: ca fabrică de fantome şi fantasme colective şi colectivizante; ca „ochi de sticlă” implementat în locul ochiului sănătos (ca falsificare a văzului); ca facere (inventare) de realităţi inexistente (ca simulare a fiinţei); ca obturarea a accesului la realitate (ca ecran între noi şi realitatea exterioară căreia îi ocupă locul); ca generatoare de „evenimente-imagini”, generalizează transparenţa, ne face transparenţi unii la alţii (devenim „media” şi medii); ca reţetar mecanic, artificial; ca pasivizare spectaculară; ca mod de a sedentariza (a devenit ecran mental, „conştiinţă de sine”). Cu toate acestea, televiziunea ne arată pe noi înşine, trăim în lumea televizor, suntem televiziune (fiinţe de imagine, fiinţe-semn, fiinţe-flux etc.). De aceea, o critică a televiziunii a devenit imposibilă, deoarece televiziunea a izbutit performanţa de a se confunda cu viaţa însăşi. Or, precizează autorul, viaţa nu poate fi criticată. Puteam să nu ajungem telepiteci? Nu. Însă există ieşiri-combative din acest „blocaj onto-mediatic”: să nu mai fim „carne de tun catodic” (să ne alfabetizăm privirea); să realizăm că televiziunea este doar suprafaţă, etichetă şi amplificator al realităţii (să nu mai umanizăm acest produs sintetic)…să privim televiziunea, în sine, ca s-o vedem. © Cosmin OPROIU @ Polemika | www.polemika.ro