aniversări/comemorări
Arthur Schopenhauer
021 februarie 2012
Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig – d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main), a fost un filozof german, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului “voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman.
Arthur Schopenhauer s-a născut în 1788 la Danzig (astăzi Gdansk/Polonia), fiu al unui comerciant, care îl destinase și pe fiul său negustoriei. Împreună cu tatăl, face numeroase călătorii prin Europa. După moartea acestuia în 1809, începe mai întâi studiul medicinei la Universitatea din Göttingen, la care renunță pentru a se dedica studiului filozofiei. În 1811 pleacă la Berlin, unde audiază cursurile lui Friedrich Schleiermacher și ale lui Johann Gottlieb Fichte. Se transferă la Iena și, în 1813, obține titlul de Doctor în Filozofie cu dizertația “Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului rațiunii suficiente” (Über die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde). În același an întâlnește la Weimar pe Goethe, cu care discută teoria acestuia asupra culorilor. În lucrarea apărută după aceea, “Despre vedere și culori” (Über das Sehen und die Farben, 1816), expune propria sa concepție în acest domeniu, în contradicție cu opiniile lui Goethe.
În 1819, primește însărcinarea de a ține cursuri la Universitatea din Berlin, unde preda și Hegel, care era în acel timp figura dominantă a filozofiei germane, acum criticat vehement de Schopenhauer. Opera principală a lui Schopenhauer, “Lumea ca voință și reprezentare” (Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819) apare în același an. Predă ca docent la Universitatea din Berlin până în anul 1831, când, din cauza unei epidemii de holeră, a cărei victimă a fost Hegel, se refugiază la Frankfurt am Main, unde va trăi retras până la sfârșitul vieții ca filozof liber. Aici începe studiul filozofiei budiste și hinduiste precum și al misticilor creștinismului primitiv, fiind influențat în special de Meister Eckhart și Jakob Böhme. În acest timp îi apar lucrările “Voința în natură” (Über den Willen in der Natur, 1836), “Cele două probleme de bază ale eticii” (Die beiden Grundprobleme der Ethik, 1841), aforismele grupate în Parerga und Paralipomena (1851).
Schopenhauer moare în Frankfurt la 21 septembrie 1860. [Citeşte mai mult AICI!]
Gânduri despre Brâncuşi [19.02.1876-16.03.1957]
118 februarie 2012
© Andrei Popete-Pătraşcu | „Timpul perfecţionează spiritul românesc” afirma Constantin Brâncuşi fără să îşi imagineze măcar, dimensiunea colosală la care avea să ajungă întregul său destin. Brâncuşi continuă să existe în noi, prin operele sale. Încă nu ştiu dacă numele său este deasupra sculpturilor pe care le-a realizat sau viceversa. De fapt nici nu ştiu dacă îl putem separa pe Brâncuşi de creaţia sa. El este însă, înainte de toate, un titan.
Ştiu că titanii se pot dezice la un moment dat de creaţia lor. Forţa lui Brâncu
şi vine însă din energia pe care creaţia sa o generează. El este una cu materia căreia i-a dat viaţă. Mai ştiu de asemenea că despre Brâncuşi nu este niciodată nepotrivit să aminteşti, sau să-i cinsteşti memoria, printr-un pios omagiu. Brâncuşi este irepetabil, ca de altfel şi întreaga sa operă.
Scriam în urmă cu ceva timp că oraşul nostru a avut şansa unică, în felul ei, de a fi părtaş la ceea ce am putea numi… miracolul Brâncuşi. Târgu Jiul fără Brâncuşi nu ar fi fost Târgu Jiu. Oraşul este impregnat în spiritul marelui Brâncuşi. Mi se pare însă să oricâte apelative vom avea la adresa lui Brâncuşi totdeauna vom fi în imposibilitate de a reda întreaga sa complexitate spirituală. Brâncuşi încă ne depăşeşte limitele.
„Există un scop în toate lucrurile. Pentru a-l înţelege, trebuie să te desfaci de tine însuţi.” – afirma Brâncuşi; dar noi tot nu am reuşit. Trăim fără a avea un scop clar definit şi asta pentru că viaţa noastră este în sine o umbră. Ori din umbră nu ne putem desface pe noi înşine. Brâncuşi a înţeles această filosofie aparent simplă şi a aplicat-o propriului destin, pe care, precum lutul, l-a modelat după propriile-i exigenţe. Scopul său a fost acela de a bucura mintea şi inima celor ce îi priveau, îi privesc şi îi vor privi lucrările, adică sufletul său…
Elisabeta, prima regină a României, a murit acum 96 de ani
018 februarie 2012
Astăzi, 18 februarie, se împlinesc 96 de ani de la moartea primei regine a României, Elisabeta, soţia Regelui Carol I, cunoscută ca scriitoare şi sub numele de Carmen Sylva.
Elisabeta a Romaniei, Principesă de Wied – pe numele său complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise – s-a născut la 29 decembrie 1843, în Neuwied, Germania şi a fost întâia regină a României, ca soţie a lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastei Hohenzollern. În plan literar, ca scriitoare, purta pseudonimul Carmen Sylva, ceea ce s-ar traduce prin ”Cântecul Pădurii”. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a domnit sub numele regal de Carol I de România.În acea vreme Principatele Române era încă sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat, în 1881 iar Elisabeta a devenit prima regină a României. Elisabeta a fost supranumită ”regina-scriitoare” scriind enorm: peste o mie de poeme, 90 de nuvele, 30 de opere dramatice, patru romane, lucrări cu caracter memorialistic şi basme pentru copii. L-a admirat sincer pe Mihai Eminescu, fiind o pasionată cititoare a poemelor lui. De altfel, ea şi-a făcut o datorie de onoare din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire la momentul respective, cum au fost George Enescu sau Elena Văcărescu ori i-a sprijinit financiar, ca în cazurile pictorului Nicolae Grigorescu şi poetului Vasile Alecsandri. Relaţiile cu soţul ei nu au foat, de la un punct, cele mai bune, dar stricteţea etichetei regale, precum şi educaţia germană a ambilor a impus o atitudine responsabilă şi demnă amândurora. Cuplul regal a avut o singură fetiţă, principesa Maria, care a murit însă, în 1874, la vârsta de doar 4 ani, de scarlatină.
Grigore Vieru – lacrima Basarabiei
013 februarie 2012
Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.
Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, România – d. 18 ianuarie 2009, Chișinău)
[citește mai mult AICI!] [www.grigorevieru.md]
Februarie. Repere
1 februarie 2012
Februarie este a doua lună a anului în calendarul Gregorian. Este cea mai scurtă lună gregoriană, care are numai 28 sau 29 de zile. Luna are 29 de zile în anii bisecți; în ceilalți ani, luna februarie are 28 de zile. Februarie începe (astrologic) cu soarele în constelația Vărsătorului și se sfârșește cu soarele în constelația Pești. Din punct de vedere astronomic, luna februarie începe cu soarele în constelația Capricornului și se sfârșește cu soarele în constelația Vărsătorului.
Numele lunii februarie (latină: Februaris, onis = purificare, curățire) – legat de ritualul curățirii ce se făcea anual la 15 februarie. Această lună era închinată zeului împărăției subpământene Februs. Grecii numeau luna februarie Anthesterion. În România, luna februarie, popular, se numește Făurar. Februarie începe cu aceeași zi a săptămânii ca și Martie și Noiembrie într-un an obișnuit și ca August într-un an bisect. [sursa!]
1 februarie // 1914: Intră în funcţiune prima instalaţie centralizată feroviară din România, pe linia Bucureşti-Ploieşti ■ 1958: Primul satelit al Americii este lansat cu succes în Cosmos. Plasat pe o orbită terestră de o rachetă “Jupiter-C”, “Explorer” este destinat să transmită semnale pe Pământ, prin cele 2 emiţătoare, de la o distanţă variind între 340 şi 2900 km ■ 1974: Ilie Năstase este declarat cel mai bun tenismen al anului 1973 şi este distins, la New York, cu “Racheta de aur” ■ 1990: Gabriel Liiceanu înfiinţează la Bucureşti editura Humanitas
2 februarie // (mai mult…)
Ion Luca Caragiale
028 ianuarie 2012
Nascut la 30 ianuarie 1852 la Haimanale, județul Prahova; decedat la 9 iunie 1912 la Berlin
A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.
1. Primii ani
1852-01-30 Se naste in satul Haimanale, judetul Prahova, Ion Luca Caragiale, fiul avocatului Luca Caragiali, secretar al Manastirii Margineni, si al Ecaterinei Karaboa, descendenta a unei familii de negustori greci din Brasov.
1859 – 1860 Incepe scoala la “Instructiunea cu slava popeasca”, aflata in curtea bisericii Sfantu Gheorghe din Ploiesti, sub indrumarea parintelui Marinache.
1862 – 1864 Continua cursul primar la “Scoala Domneasca” nr. 1 din Ploiesti, avand ca institutori pe Zaharia Antinescu (personaj bizar), apoi pe Basil Dragosescu, caruia ii va pastra o calda amintire. In vara anului 1864 absolva clasa intaiul din 85 de elevi.
1865 – 1867 Elev la gimnaziul “Sfintii Petru si Pavel” din Ploiesti. Absolvise in prealabil prima clasa gimnaziala in particular.
1867 – 1868 Perioada neclara in existenta viitorului scriitor. Biografii lui sustin ipoteza ca ar fi urmat cursurile clasei a V-a liceale, la Bucuresti.
2. Perioada de formare
1868 – 1870 Fascinat de timpuriu de teatru, se inscrie la cursul de mimica si declamatie tinut la Conservatorul bucurestean de unchiul sau Costachi Caragiali, actor si autor dramatic cunoscut in epoca. In toamna anului 1868 il cunoaste pe M. Eminescu, pe atunci sufleur in trupa lui Mihail Pascaly.
1870 Dupa un scurt stagiu de sufleur si copist, (mai mult…)
24 ianuarie
022 ianuarie 2012
Unirea Principatelor Române cunoscută și ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România. [wiki]
