heartArticol scris de Dana Ştefania Braşoavă | IMPULS, nr. 3

Inspir. Expir. Ce îmi mai rămâne de făcut? Respir. Urăsc să fac asta! Toţi mediocrii respiră. Mă abţin cu greu să nu izbucnesc într-un râs isteric. Cum de am ajuns în situaţia asta? Cum de am pierdut pe toată lumea? Cum de am rămas singură? Atât de singură…

Amintirile năvălesc, iar întregul corp îmi e cuprins de spasme agonizante. Îmi amintesc totul… Te văd pe tine, mă văd pe mine, o văd pe ea sau pe el şi lacrimile îmi invadează obrajii. Nu-mi mai rămâne altceva de făcut. Tu m-ai adus în situaţia asta dezolantă! Tu m-ai minţit! Cu fiecare secundă care trecea simţeam din ce în ce mai mult că tu eşti ecoul meu în lume. Că tu eşti prima rază de soare a dimineţii sau primul fulg de zăpadă din Ajunul Crăciunului . Însă nu erai decât începutul sfârşitului meu. Din ziua în care mi-ai dat ochelarii tăi coloraţi, totul a căpătat o cromatică adorabilă. Lumea mea din umbre alb-negre era departe… Şi când credeam că am ajuns să te cunosc, mă lovesc de cruda realitate. Nu ştiu nimic despre tine. Poate doar ceea ce e scris pe buletin, dar asta ştie toată lumea! Eu nu ştiu altceva decât ceea ce e deja evident pentru toţi ceilalţi. M-ai lăsat însă, multă vreme, să cred că te cunosc cel mai bine. Mi-ai dat falsa impresie că eu îţi citesc sufletul ca pe o carte deschisă. Tu însă nu voiai să fii cunoscut. Nu voiai să fii lectura mea de duminică după-amiaza. M-am înşelat. Ore, zile, luni, ani de minciuni zadarnice, amăgitoare. Amăgitor de dulci, însă pentru tine, dulce înseamnă crud! Credeai că dacă mă îmbeţi cu nectarul iluziilor tale, îmi va fi mai bine. Chiar aveai impresia că aşa mă faci fericită?

Eram fericită. Cel puţin aşa credeam. Tu m-ai învăţat să zbor. M-ai  învăţat cum să privesc dincolo de temeri şi să îmi fac din frică, aripi. Acum nu mai sunt sigură că însemna fericire. Trăiam doar pentru şi prin tine. Iubeam şi asta mă făcea fericită. Înainte să te cunosc, obişnuiam să spun că limita mea este cerul. Tu m-ai învăţat să văd în imensitatea cerului, doar un punct de sprijin. Apoi m-ai închis în colivia sufletului tău meschin. Gratii groase din lacrimi şi suferinţă.  Mult timp, prea mult, am stat în captivitatea iubirii tale bolnăvicioase. Aşa credeai că îmi dovedeşti iubirea ta. O iubire ciudată, dar o iubire…

Ştii ce e şi mai rău? Atunci când am plecat, credeam că fără tine îmi va fi mai bine. Că tu eşti zbuciumul din sufletul meu, că tu îmi bulversezi întreaga lume. Însă în secundă când m-ai eliberat din colivie, am realizat tragedia…  Uitasem să zbor. Aveam două aripi, dar nu mai ştiam cum să le folosesc.  Nu mai erai tu lângă mine. Dintr-odată, parcă înţelegeam… Devenisem o marionetă, dar acum, fără păpuşar, eram o cârpă aruncată în mijlocul drumului. Toţi treceau pe lângă mine, îmi aruncau priviri compătimitoare, dar nimeni nu se oprea să mă mângâie. Nimeni. Am încercat, atunci, să mă întorc în colivia mea rece, dar plină de iubire. Uşa era însă închisă. O inchisesei tu. Poate din orgoliu sau poate nu mă mai iubeai…

Tic-tac. Tic-tac. Opreşte-te! Vreau să merg după tine! Vreau să te prind de mâna şi tu să te opreşti. Să mă priveşti uimit,  să îmi săruţi tâmplele, apoi să îmi zâmbeşti. Vreau să fii din nou colivia mea. Tic-tac. Tic-tac. Te implor, opreşte-te!