ambivalenta iubiriiArticol scris de Caterina Popescu | IMPULS, nr. 3

A iubi înseamnă atâtea şi e un verb pe care îl folosim în atât de multe situaţii încât se pare că, uneori, ne îndepărtăm de sensul lui de bază. Ne iubim copiii, părinţii, fraţii şi surorile, partenerul de viaţă. Dacă suntem întrebaţi ce simţim răspundem: “E copilul meu, îl iubesc!” sau “Sunt părinţii mei, nu-i pot schimba, îi iubesc aşa cum sunt” sau: “Simt ceea ce simte orice femeie pentru bărbatul iubit”.

Nu e totul însă aşa simplu precum pare. N-am de gând să fac o clasificare a formelor iubirii. Grecii au distins foarte bine dragostea fizică – erosul, de dragostea frăţească – phileos şi de dragostea spirituală – agape. Adesea iubirea se suprapune cu plăcerea şi bucuria. Spunem că iubim cutare gen de muzică fiind de fapt vorba despre plăcerea noastră de a asculta muzica aceea. Sau iubirea e confundată cu dorinţa erotică sau emoţională.

Iubirea e ambivalentă. Ambivalenţa reprezintă conflictul esenţial al naturii umane. Această ambivalenţă înseamnă că în aceeaşi persoană pot coexista atitudini afective opuse. Iubirea nu e tot timpul  resimţită ca fiind iubire. Adesea, pe oamenii pe care-i iubim îi şi urâm uneori, le suntem ostili, suntem geloşi sau suntem agresivi cu ei. Cu toate astea îi iubim.

Cu siguranţă am auzit copii reproşându-le părinţilor că nu au făcut mai multe pentru ei, că nu au avut urechi să-i audă atunci când a trebuit, că au fost prea severi sau prea indulgenţi. Am auzit părinţi care le spun copiilor: “Dacă faci asta, nu te mai iubesc”. Există persoane care au anumite avantaje afective, beneficii de pe urma şantajului. L-am întâlnit des şi în cupluri ca expresie a neputinţei, dependenţei şi lipsei de siguranţă a partenerilor. Mie, şantajul afectiv mi se pare detestabil.

Apoi, cu toţii cunoaştem situaţia mamelor care îşi menţin copiii într-o dependenţă şi servitute totală până la moartea lor. Care, pe căi nebănuite, culpabilizante le inoculează ideea că fără ea nu ar putea face nimic. Oricum, nimic la fel de bine ca ea. Mame care le readuc tot timpul aminte copiilor câte sacrificii au îndurat pentru a-i creşte. Toate din dragoste pentru ei. Sau, un alt exemplu, există taţi care pândesc fiecare gest de afirmare a libertăţii fiicei lor adolescente, cărora orice activitate aducătoare de plăcere, bucurie, orice relaţie de prietenie pe care el n-o poate controla i se par nepotrivite pentru ea. Şi de ce să nu vorbim şi de situaţia părinţilor vitregi, adoptivi care, deşi spun că-şi iubesc copiii suferă şi se simt îngrozitor. Şi nu numai ei, ci şi copiii lor care, prin diferite simptome, devin portavocea grupului familial, a suferinţei nespuse. Există întotdeauna o sumedenie de istorii ale acestor părinţi şi ale acestor copii, multe dintre ele nesondate suficient şi toate aceste istorii contează. Aceşti părinţi s-ar simţi poate mai bine, mai liniştiţi, dacă cineva le-ar spune că iubirea nu e o trăire ce apare automat, că nu e nevoie să simuleze afectivitatea care va veni probabil cu timpul, în ritmul ei propriu.

Avem, se pare, cu toţii dificultăţi în a pune împreună iubirea cu ura, agresivitatea, ostilitatea. Am văzut în copilăria timpurie că lucrurile erau albe sau negre, bune sau rele, de temut sau liniştitoare. Am acceptat fără rezerve ceea ce era bun respingând ceea ce era rău, de temut. Cu timpul, pe măsura ce am crescut, am început să tolerăm faptul că avem idei distructive amestecate cu iubirea pe care nu o punem sub semnul îndoielii.

Sunt atât de multe conflicte adânci, necunoscute, atâtea suspiciuni, deprimări, unele ascunse în spatele viselor sau chiar al coşmarurilor, altele conştientizate, elaborate şi toate astea aparţin nouă, tuturora, ca fiinţe umane, încât, personal, nu aş prefera să fiu fiica, iubita cuiva care nu s-a îndoit niciodată de nimic şi care cunoaşte toate lucrurile, căruia toate astea i se par lipsite de profunzime, fără asperităţi.