Mai cunoscut pentru cântecele critice pe care le cânta la adresa regimului comunist, arhitectul Alexandru Andrieş, profesor la „Ion Mincu“, a luat 4 la proba de Matematică de la admitere.

Nu are nici acum telefon, îl refuză de aproape 20 de ani, iar obţinerea unui interviu poate fi doar rezultatul unui intens schimb de e-mailuri. Crede că umorul te poate face să suporţi mai uşor aproape orice situaţie. Îi trimite la-nvăţat pe cei peste 100.000 de viitori candidaţi ai Bac-ului de toamnă şi recunoaşte că el însuşi a fost la un pas să rateze admiterea la Arhitectură din cauza unei greşeli de calcul. Îi place să fie profesor (conferenţiar doctor), tot la Arhitectură, între altele, pentru că „studenţii nu te lasă să rugineşti”. A început să cânte pentru că un prieten student l-a „obligat aproape”
să asculte Beatles.

Aţi copilărit la Braşov. Care sunt primele amintiri legate de şcoală? Cu mine a început balamucul puţin mai devreme, pentru că au fost persoane care ziceau fie că ar trebui să mă ţin de desen, fie să merg la un fel de grădiniţă de muzică. Eu n-am vrut, iar maică-mea a fost de acord cu mine. Am avut nişte părinţi foarte drăguţi, maică-mea spunea mai târziu că n-a vrut să primească reproşuri cum că „mi-a stricat copilăria”. Ţinea cont de ce spuneam, iar eu am preferat şcoala normală, cu ceva în plus: să cânt, să desenez…

În 1975, în primul an de concerte

Unde aţi mers la şcoală?

Am început şcoala în cartierul Tractorul, unde locuiau părinţii mei, şi ţin minte că prin clasa a VI-a maică-mea era foarte deranjată de faptul că aveam note foarte mari. După părerea ei, şi s-a dovedit că a avut dreptate, asta înseamna că şcoala nu era foarte bună. Sigur că atunci ziceam: „Părinţii altor copii se supără când vin cu note mici, tu îmi faci scandal că vin doar cu note mari”. A făcut ea investigaţii, a aflat care era şcoala cea mai bună, în sensul că avea cadrele didactice cele mai severe. Iar prima mea notă acolo a fost un 6. A fost un şoc, inclusiv pentru mine, nu avusesem decât 9 şi 10 până atunci, dar şi pentru că mi-am dat seama că ea avea dreptate şi că, într-adevăr, contează nivelul şcolii pe care o faci. Am intrat apoi la Liceul „Andrei Şaguna”, era considerat cel mai bun din Braşov, iar după aceea, la Arhitectură, în Bucureşti, fără hopuri prea mari.

Când aţi descoperit că vreţi să faceţi arhitectură?

De fapt, voiam să fac pictură şi grafică, dar am avut o surpriză chiar la începutul vacanţei de vară dinaintea ultimului an de liceu. Eram cu mama, când am dat nas în nas pe stradă cu fosta mea educatoare. Ea a început să plângă, tot voia să ne spună… Noi nu înţelegeam nimic. Atunci am aflat că nişte desene de-ale mele, făcute pe vremea când eram la grădiniţă, special pentru un concurs internaţional, luaseră premiul I în lume. Iar premiul ăsta consta într-o bursă pe viaţă, plătită de acea organizaţie, cred UNESCO, la Şcoala de Belle Arte de la Paris. Numai că numele meu fusese şters de un activist de partid, şi înlocuit cu numele copilului unei prietene de-a lui. Bineînţeles, cu acordul tacit al celor de la grădiniţă. Mai grav, acelaşi om era cel care s-a ocupat oficial de mine din punctul de vedere al capacităţilor mele grafice, la insistenţele şefului Uniunii Artiştilor Plastici din România, pe atunci Corneliu Baba. Şi exact omul ăsta, care teoretic se ocupa de mine ca să mă crească artistic, era cel care mi-a furat munca! Ani de zile mai târziu am aflat că toată mişcarea a fost făcută ca el să fugă în străinătate împreună cu mama copilului care a beneficiat de toată tărăşenia. O chestie foarte încurcată!

Ce mai poveste… !

Pentru mine, la 17 ani, când am aflat că a plecat altcineva în locul meu, pe desenele mele, evident că nu a fost prea plăcut. Şi am zis că nu mă mai interesează să fac artă într-o ţară în care se întâmplă aşa ceva. Oricum, ajunsesem să am foarte multe îndoieli, pentru că mai toţi pictorii şi graficienii pe care-i respectam aveau pe pereţi tot felul de „muncitori la forjă”, „ţărani secerând”… Eu îi vedeam facând studii de artă abstractă şi îi întrebam „De ce?”. Ei răspundeau că, „dacă vreau să am un atelier, trebuie să fac asta, că asta e situaţia în România”. Chestia asta schizoidă nu era pe placul meu, şi pentru că ştiam să desenez, am zis: „Na, mă duc la Arhitectură!”. Oricum ştiam matematică, aşa că, faptul că eu am ajuns aici (şi arată spre biroul său) a fost o întâmplare, dictată de întâlnirea cu fosta mea educatoare de grădiniţă.

În 1989, în studioul Electrecord

Şi cum a fost admiterea?

Am avut noroc să intru din prima. Era o concurenţă foarte mare la vremea respectivă, până la 13 candidaţi pe loc. Se dădeau două probe practice: desen tehnic şi desen artistic, la care am luat note foarte mari. Mai era matematică oral, probă la care am luat 10. În schimb, la matematică scris am luat 4. Era destul de caraghios să am 10 la oral şi 4 la scris, aşa că am făcut contestaţie. Eram convins că am făcut foarte bine lucrarea. Şeful comisiei de recorectare era domnul profesor Tănăsescu, autorul manualului de geometrie descriptivă. Dumnealui mi-a spus că era „cea mai interesantă şi mai elegantă rezolvare pe care o văzuse, numai că nu ştiam tabla înmulţirii”. Ceea ce era adevărat, pentru că la primul calcul scrisesem că „4×2 fac 7″, astfel că niciunul dintre rezultate nu era corect. Aşa n-am putut să iau mai mult de 4, cât mi-au dat ei.

Dar cum aţi greşit?

În clasele primare, când se făcea tabla-nmulţirii, am refuzat să o învăţ. Şi în clipa în care ai mei, disperaţi, mă întrebau „De ce?”, eu răspundeam: „Păi uite, e aici, pe spatele caietului! De ce s-o învăţ?!” Greu de răspuns la o asemenea întrebare, cred, pentru orice părinte. Cred că acelaşi lucru se întâmplă azi cu internetul. Când ai atât de uşor la îndemână orice informaţie, te leneveşti. Oricum, eu mi-am învăţat lecţia. Şi mi-am dat seama că metodele tradiţionale, pe care mulţi le socotesc plictisitoare sau chiar inutile, nu sunt deloc aşa. Pentru o educaţie solidă, nu poţi să treci peste ele. O să vă dau un citat dintr-unul din compozitorii mei favoriţi, John Lennon, care în primul lui cântec scos după ce s-a despărţit de Beatles, „Mother” („Mama”), spune că „a încercat să fugă şi de fapt el nici nu ştia să meargă”. Cam asta încercăm şi azi, din cauza avalanşei de informaţii şi a metodelor care par a fi uşoare şi eficiente de a ajunge la ea. Noi nu ştim să mergem şi credem că ştim să alergăm.

Revolta faţă de sistem a pornit tot din întâmplarea cu educatoarea…?

Eu n-am fost de fapt niciodată revoltat pe sistem, mi se pare că termenul presupune măsuri extreme. Pe mine mă deranjau lucrurile ipocrite care se întâmplau atunci, cum mă deranjează şi lucrurile ipocrite de azi.

Dar de unde pornea aciditatea în exprimare, care a cucerit atât de multă lume în acea perioadă?

În primul rând sunt un om vesel (râde)! În plus, umorul este cea mai bună armă împotriva oricăror probleme! Iar la vremea respectivă, singurul mod în care puteai să îţi spui părerea era s-o faci alegoric. Pe scurt, nu puteai să te urci pe scenă să cânţi „Jos Ceauşescu!”, ar fi venit apoi nişte băieţi în uniforme şi ai fi dispărut măcar pentru o bucată de vreme. În plus, am văzut că cei de vârsta mea preferau să meargă la concerte decât să intre prin expoziţii sau să citească. Şi atunci m-am gândit că ar fi o idee bună să folosesc muzica drept vehicul, mai ales că-mi plăcea şi mie. Mi-am dat seama că aşa ideile mele ar fi auzite de mai mulţi decât dacă aş face nişte picturi sau dacă aş scrie nişte cărţi. Aşa m-am apucat eu de „făcut cântece”, iar ele au ieşit aşa pentru că aşa sunt eu. Explicaţia pentru succesul îndelungat, la care nici eu nu m-am aşteptat, cred că e sinceritatea, care se simte. Iar felul meu de-a fi, glumeţ, m-a făcut să descopăr fabula, anecdota, în care să îmbrac părerile mele la adresa sistemului.

Prietenii au contat?

Sigur că mi-am făcut câţiva prieteni, pe care îi am şi astăzi, au rezistat chiar dacă au făcut altceva în viaţă. În liceu, de pildă, m-am împrietenit cu un tip care era deja student, Octavian Tăbăcaru. Scria poezii, şi de fapt el a fost cel care m-a obligat aproape să ascult Beatles. Dacă n-ar fi fost el, probabil că eu nu aş fi încercat să cânt niciodată.

Ce le-aţi spune adolescenţilor de azi, mai ales că se apropie a doua sesiune de Bac?

Mie mi s-a părut o chestie foarte caraghioasă după rezultatele din vară că toată lumea a început să dea vina pe Boc, pe Băsescu, pe ministrul Învăţământului… Ce s-a întâmplat de fapt? S-au pus nişte camere de luat vederi, elevii n-au putut să copieze, aşa că cei care au ştiut au trecut, iar cei care n-au ştiut, n-au trecut! Ce e catastrofal? Mi se pare că e foarte important să ai un rezultat corect şi să ştii care e situaţia! E ca şi cum te-ai duce la doctor, pe tine de doare genunchiul îngozitor, dar nu spui, că ţi-e ruşine. Şi pe urmă te miri că te duci acasă şi nu te faci bine!

„M-am împrietenit cu un student, Octavian Tăbăcaru. Scria poezii, şi de fapt el a fost cel care m-a obligat aproape să ascult Beatles.”

„Exact omul ăsta, care se ocupa de mine ca să mă crească artistic, mi-a furat munca! El [voia] să fugă cu mama copilului care a beneficiat de toată tărăşenia.”

Ce oraş frumos!

Mmm… Ce oraş frumos!
Mmm… Ce oraş frumos!
Fabrici şi uzine…
La mine-n cartier,
La tine-n cartier,
La ea în cartier,
La el în cartier
Fabrici şi uzine…
(„Ce oraş frumos!” – muzică şi versuri de A. Andrieş, auzit până în 1990 doar în concerte)

„Problema este că şcoala e mult prea drăguţă”

A scăzut calitatea studenţilor în ultimii ani faţă de acum un deceniu?

Arhitectura e o facultate creativă, iar în astfel de domenii depindem mult de talentul candidaţilor, iar asta nu se învaţă la şcoală. Dar din punct de vedere al cunoştinţelor generale şi al pregătirii „măsurabile”, pot să spun clar că în ultimii ani nivelul e mult mai scăzut decât eram eu obişnuit. Problema noastră este, cred, că şcoala e mult prea drăguţă cu elevii şi cu studenţii.

În armată (stânga) Foto: arhiva personală

Soluţii?

Soluţiile apar natural, pe măsură ce oamenii se trezesc, iar societatea începe să funcţioneze. Din păcate, şcoala noastră e de 20 de ani la marginea derizoriului. Salariile sunt aşa cum sunt, oamenii bine pregătiţi nu mai vin în învăţământ, se duc acolo unde câştigă mai mult. În şcoală ajung doar cei care n-au reuşit nicăieri în altă parte şi eşuează aici! Încet-încet, scade calitatea corpului didactic. Asta face ca şi calitatea pregătirii pe care-o oferă şcoala să scadă. Iar tinerii ajung la rândul lor la concluzia că învăţatul nu reprezintă o problemă şi că îşi pot atinge obiectivele fără efort. În plus, ce mai observă ei? Că oamenii importanţi din societate nu sunt cei care au făcut şcoală. Lucrurile sunt foarte greu de pus la punct, dar asta nu înseamnă că cei care ar trebui să-nveţe la şcoală au vreo scuză că n-au învăţat şi că nu au luat Bacalaureatul!

Lipseşte simţul responsabilităţii?

Când eram copil, părinţii mei nu mă controlau, aşa cum făceau alţi părinţi. I-am întrebat o dată de ce nu fac asta. Taică-meu mi-a spus: „Asta-i bună! Păi asta-i treaba ta! Aşa cum eu mă duc la serviciu ca să iau un salariu, să putem cumpăra ce ne trebuie, aşa trebuie ca tu să înveţi. De ce să te controlez? Ce, tu mă controlezi pe mine la serviciu?” Orice puşti ar trebui să vrea să înveţe. Dacă nu ştie, un sistem de învăţământ corect îi spune că nu ştie. Dar  surpriza că sistemul de învăţământ poate fi şi corect a debusolat pe toată lumea…

Funcţia de profesor vi se potriveşte?

Am acceptat o propunere care îmi fusese făcută în ultimii ani de facultate, dintr-un motiv destul de serios la vremea aceea: mi se reducea „stagiul în producţie” de la trei la doi ani. Abia după aceea am descoperit un mecanism interesant: studenţii nu te lasă să rugineşti. Te obligă să fii la zi, să te menţii în formă. Ei sunt de fapt nişte oameni extrem de atenţi şi simt imediat unde sunt breşele, unde sunt problemele. Iar dacă nu le oferi ceea ce trebuie, ei îţi întorc spatele, nu au de ce să piardă vremea. Relaţia e reciproc avantajoasă: ei vin cu exuberanţa neştiinţei, tu le oferi în schimb toată experienţa acumulată de-a lungul unei vieţi.

68 de discuri a lansat în ultimele aproape trei decenii. Foarte prolific, scoate uneori şi câte trei pe an.

CV

– Prietenii îi spun „Alexe”
– S-a născut la Braşov, pe 13 octombrie 1954.
– Studii: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, promoţia 1980. În prezent, Conferenţiar Doctor (profesor) la aceeaşi universitate.
– Membru în: Uniunea Arhitecţilor din România, Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
– Primul concert: 1974, Club A, Bucureşti.
– Primul disc: 1984, „Interioare”, Electrecord.
– Cel mai nou disc: 5 august 2011, „Incorekt”. [© Adevărul]