Gyzis_006_(Ηistoria).jpegArticol scris de Claudiu Mărăcine | IMPULS, nr. 1

Marele savant Nicolae Iorga spunea: ,,Căci istoria e viaţa omenească, problemele de odinioară sunt de acum,în altă formă,cu alți oameni…” Mai precis, studierea atentă a trecutului reprezintă un exemplu pentru prezent, dar și o modalitate de prospectare a viitorului. Lumea secolului al XXI-lea se arată foarte contradictorie în ceea ce privește atitudinea față de istorie. În ultimii ani, tot mai mult, didacticienii, dar și practicienii în domeniul istoriei au afirmat că scopul istoriei în şcoală nu este, sub nici un motiv, o însușire de informaţii, date, fapte, evenimente, așa cum era ea înțeleasă în didactica tradițională, ci în primul rând ar trebui să vizeze formarea capacitaţilor individuale ale elevilor, de a înțelege și aborda cu gândire proprie trecutul umanității la nivel local, național, general și universal, de a efectua comparații, de a analiza și elabora păreri proprii.

Deoarece reprezintă un domeniu aparte al cunoaşterii, istoria se confruntă cu inexistenţa în lumea reală a obiectului de studiu ca o realitate tangibilă, dar și cu un caracter relativ al informaţiei istorice. În epoca contemporană se aude tot mai des întrebarea, mai ales în rândul adolescenţilor, de ce învățăm istoria? Răspunsurile sunt extrem de variate, să educăm la elevi și la marele public, în general, sentimente; să formăm o cultură generală și de specialitate solidă; valori și atitudini, deprinderi și abilitaţi, de a gândi și a formula independent judecăţi de valoare. Historia magistra vitae, nu poți înțelege prezentul daca îţi uiţi trecutul sau cei care-și uită trecutul sunt condamnați sa îi repete greşelile sunt câteva expresii argumentative de care adolescenţii ar trebui să țină seama și au fost familiarizaţi în cursurile preuniversitare. Cadrul organizat, instituțional, în special şcoala, determină reticenţă asupra tinerilor, fie ei pasionați de istorie ca obiect de studiu. În afara scolii, istoria atrage, doar ea oferă teme de inspiraţie cinematografică. Scenarii inspirate din trecutul umanității legate de eroi legendari, regi, conducători de stat sau războaie au pasionat și vor pasiona în continuare adolescenții români. Vorbești în cadrul orei de istorie antică despre Sparta – regim aristocratic cu un pronunțat caracter militar, elevii vor face, evident, conexiuni cu filmul 300 – eroii de la Termopile în care se remarcă regele spartan Leonidas în rezistența împotriva perşilor din 480 i.Chr. Analizezi Unirea de la 1600, ajungi la regizorul Sergiu Nicolaescu și la celebrul film istoric Mihai Viteazul ce a avut premiera în 1971 cu o distribuție de renume, Amza Pellea, Olga Tudorache, Florin Piersic ș.a.

ISTORIA este, însă, mai mult decât atât, este înainte de toate o știință şi lucrează cu anumiţi termeni, noțiuni, concepte, iar catalogarea unor evenimente istorice și definirea conceptuală la nivel de istorie ca știință rămâne in continuare o problema când se vorbește ,,din auzite” sau ,,așa cred eu că a fost”. Numai când mă gândesc la evenimentele din decembrie 1989 despre care am fost foarte des întrebat la clasă: revoluție sau lovitură de stat? Conceptual, din punct de vedere istoric, fără doar şi poate, a fost revoluție, însă o „revoluție confiscată”. Istoria este știință prin adevărurile prezentate incontestabil, prin însăși dovada existenței lor. Valorifică milenii de experiența pentru a le pune în serviciul omenirii, progresului și demnităţii umane. De cele mai multe ori, şi sunt convins că majoritatea profesorilor de istorie se confruntă cu ea, este afirmaţia elevilor: nu-mi place istoria că trebuie să reţin anii, nu-mi plac anii istorici. De la anii de domnie, periodizări de epoci sau anii unor războaie, bătălii, se ajunge a se refuza implicarea în studiul istoriei ca disciplină școlară a adolescenților. Cale de mijloc nu prea mai există, s-au format două tabere, celor care le place și celor care nu le place istoria. Elevii, încet-încet privesc această disciplină ca un sac fără fund. La anumite teme nu le este clar de unde se începe şi unde se opreşte; este așadar necesară o sinteză reușită pentru a-i implica în actul educaţional. E nevoie de o istorie altfel, însă e aproape imposibil să atragi atenţia și entuziasmul elevilor de clasa a VII-a de exemplu, când trebuie sa vorbești de Convenţia de la Paris din 1858, un act cu valoare constituţională pentru noul stat român modern, Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei. De asemenea trebuie să amintesc că această temă este reluată și la clasa a X-a inclusiv pentru profilul tehnologic. Astfel de exemple ce privesc conţinutul științific al lecţiilor de istorie, evident inutil pentru particularităţile vârstei, pot continua cu ,,Republica romană”, lecţie clasa a V-a conform programei în vigoare, în care micuţii elevi trebuie să folosească adecvat şi să recunoască următorii termeni istorici: senat, patricieni, plebei, magistraturi, ager publicus. Înțeleg că trebuie păstrat caracterul de ştiinţă al istoriei însă dificultatea conţinuturilor raportată la nivelul vârstei lasă de dorit. Cunosc câțiva studenţi la Facultatea de Istorie care-și pregătesc examenele cu succes din manualele preuniversitare, deci unde este ierarhizarea?

Revenind asupra binomului adolescenţii și istoria ca disciplină de studiu, e cât se poate de clar că adolescenţii nu mai citesc, refuză cititul, evident și din cauza noilor tehnologii, dar și a sistemului nostru în tranziţie nedeterminată, vine parcă să-i ,,ajute”. Totuşi, adolescenţii care-şi uită istoria nu pot avea prezent, devin o cultură în căutare de destin propriu fără identitate.