visArticol scris de Philip Coandă | IMPULS, nr. 3

unde mi-s visele acum, când vreau să le trăiesc? unde eşti tu, efemeritate, unde eşti tu, utopie, unde eşti tu, iubire şi unde eşti tu, femeie, cu tot ce te cuprinde? aţi plecat – pare-se că nu mi-a mai rămas decât să mă fac doctor; nu e visul meu, e visul maică-mii.

obişnuiam să visez, poate prea mult. că doar nu era mare “inginerie”; cu ochii-n tavan, cu mâinile sub cap şi cu inima plină de tot ce nu trebuie, vă făceam pe toţi perfecţi. şi vă iubeam. poate că, din visele mele vă hrăneaţi şi voi. ştii că-ţi spuneam tot timpul ca să fugim la mare, doar noi doi, cu hainele de pe noi şi banii drum – te temeai tot timpul să nu vină ploaia. ei bine, eu am fost acolo – dar nu cu tine. m-am pus în pat, am închis ochii (neapărat cu mâinile sub cap) şi am plecat la mare. din când în când, mai deschideam ochii pentru a-mi aduce aminte că, de fapt, n-am plecat niciunde. te-aş fi luat cu mine, dar n-ai vrut. mi-ai zis că-s nebun, că nu vrei să mergi aşa la mare. “n-avem cum să dormim pe plajă acum, e decembrie”, ţi-am spus. între timp, aţi plecat amândouă… şi tu şi marea.

nu m-am oprit din visat, doar că te-am schimbat pe tine şi locul. n-am mai vrut la mare de data asta, ci am preferat să rămân mai aproape. am şi fost de câteva ori acolo. da, pe banca aia de pe stânga…până au înflorit castanii – ai dracu de castani. am plecat; îţi plăceau prea mult castanii care pe mine mă sufocau. la răscruce, tu ai rămas acolo, rugandu-mă să mergem în stânga, la castani, dar eu am plecat în dreapta – la magnolii. doar că, băncile din partea dreaptă erau goale iar florile magnoliilor stăteau nederanjate pe ele.

nu mai aveam cu cine să visez. primăvara trecuse iar cu ea, luase şi frumoasele magnolii; băncile, erau la fel de goale şi pe aleea din stânga şi pe aleea din dreapta. “unde sunteţi voi, cu toţii?” m-am întrebat.

atunci, m-am urcat în turn. nu voiam să fac asta, dar turnul de fildeş era ultimul imaginarium pentru mine. aici, am reuşit să cuprind şi marea lunii mai, şi magnolii înfloriţi. am umplut băncile şi-am aşteptat în turnul meu de fildeş, pe oricine a vrut să vie – c-a fost “fluture, femeie/ori cal cu pălărie”.

n-a venit nimeni; nu-mi mai rămăsese decât să mă uit în sus, să privesc la ceruri şi să-l strig pe el. căci ăsta îmi era ultimul vis. nu voiam averi; ştiam c-o să le am. nu voiam frumuseţile trupeşti; ştiam că or să treacă. visam doar la un suflet pe care să-l iubesc. şi nu am de de unde altundeva să-l cer.