Într-o lume în care valorile culturale îşi schimbă ierarhia  în funcţie de doleanţele, simpatiile sau antipatiile celor care se află vremelnic în divanul moale al vreunui tip de conducere, încerci să pătrunzi raţiunea unor hotărâri ce îndepărtează de  sfera de interes a adolescenţilor fantasticul reprezentat în literatură. Programa pentru clasa a IX-a este generoasă în acest sens, creându-ne ocazia de a surprinde aspecte ale literaturii fantastice româneşti. Reluând o încercare mai veche, aceea a „restituirilor necesare”, iniţiată într-o revistă ce a îmbrăţişat tăcerea înainte de vreme, aduc în atenţie aspecte ale operei unui mare prozator român, a cărei ignorare ar însemna, în plan cultural, o mare pierdere.

Proza scurtă voiculesciană, căci despre ea este vorba, se construieşte după reguli interioare proprii. Dacă Sadoveanu, în Hanu Ancuţei cultiva cu precădere întâmplările senzaţionale, „întâmplări cum nu s-au mai pomenit”, Voiculescu are o abordare de ansamblu a lumii dintr-o perspectivă doctrinară. El este „poetul epic al neobişnuitului” (S.P. Dan), propunând o anumită estetică centrată pe rolul esenţial al singularului. Pornind de la aceste considerente, s-a identificat în proza fantastică voiculesciană o anumită structură internă. Povestirile debutează sub imperiul unui anumit climat, sunt aduse în lumină evenimente neobişnuite circumstanţiale care generează resorturi senzaţionale ale intrigii, având finalmente o rezolvare îndeobşte magică a conflictului. Pe această structură epică se înscriu texte precum Pescarul Amin, Ultimul berevoi, Viscolul, Schimnicul, Sezon mort, Behaviorism, Capul de zimbru, Lacul rău ori Iubire magică. (mai mult…)